Sa ne bucuram de viata

Mesaje ascunse

2011-11-14T01:04:00.001-08:00

Mergeam prin Simon, sat plin de case "traditionale" si de mesaje "patriotice". Nu m-am putut abtine sa nu fac o poza la cea mai rasarita dintre toate.

Apoi se intampla sa citesc urmatorul articol despre mesajele ascunse de-a lungul timpului in steagul american: http://www.bbc.co.uk/news/magazine-15634606. Eu zic ca as fi putut sa adaug sarea si piperul la articolul cu pricina.... :D

Un alt apus?

2011-11-07T04:16:00.000-08:00

Alergam de la o sa la alta pentru a mai prinde un cadru cu apusul. Odata cu intrebarea "Ce as putea sa fac nou cu urmatorul cadru?" parca scadea un pic entuziasmul. Un nou popas si apare ineditul. Spontan, fara regie. Ce inseamna omul potrivit la locul potrivit :). Multumesc Florin!

Un gand pribeag

2011-10-09T08:53:00.000-07:00

Am fost un copil cuminte si timid. Multa, multa vreme nu am avut initiative. Asteptam ca lucrurile sa se intample. Si eram din ce in ce mai frustrata pentru ca nu se intamplau. La un moment dat am zis ajunge. Nu pot trai asa.

Fiecare are un destin care e mai presus de vointa noastra, lucruri de neprevazut care te iau pe neasteptate. Dar este de datoria noastra sa iesim in intampinarea acestui destin. Trebuie sa infrunti dezamgirile si bucuriile cu acelasi curaj. Sa te ascunzi in umbra nu e o optiune. Curajul de a pasi in lumina....

Maraton Ciucas

2011-09-05T12:44:00.000-07:00

Piticul intelept de pe umarul drept spune .."nu te duce ca nu te-ai antrenat in nici un fel si e un maraton cu multe portiuni alergabile. Tie iti plac mai mult urcarile mai abrupte". Dar pe umarul stang e un pitic blond capos de felul lui care spune un singur lucru "vei merge" :D. Asa ca am mers. Si a fost greu. Am tras de brate ca niciodata pentru ca picioarele nu ma tineau. Dar a fost si bine. De obicei se vorbeste de praguri psihologice in legatura cu maratoanele si de vointa de a trece peste ele. Mintea care domina materia. La mine sunt doua categorii : lucruri pe care le fac cu tot sufletul si lucruri pe care le fac doar de dragul de a le face. De data asta am dat tot si mai mult de atat. Nu as putea insa sa spun ca a fost un efort de vointa. Am facut ceea ce am simtit. Am terminat cursa in alergare. Perfectionista din mine care mereu isi spune ca as fi putut sa merg mai bine a amutit de data asta. Pur si simplu sunt multumita :).

TU...inainte de toate

2011-07-27T05:48:00.000-07:00

Aventura in Peretele Galbinele

2011-07-18T05:39:00.000-07:00

Caldura mare. Asa ca ne alegem cel mai racoros loc de catarat - Peretele Galbinele din Bucegi. Traseul 3 Surplombe. Un traseu nici prea - prea, nici foarte - foarte. Traseu de aventura, de dificultate medie. Nu ne asteptam la prea multe asigurari fixe asa ca luam cu noi ceva frienduri si un set de nuci.

Aveam oarece emotii ca nu vom nimeri intrarea. Pana la urma am avut mai multe probleme in a gasi iesirea. :) Pentru intrare, schitele mai vechi indica o brana care porneste din dreptul grotei cunoscuta sub numele de "Hotel Galbinele".

Brana aceea nu mai exista. Cel putin intrarea din firul vaii Galbinele a fost distrusa atunci cand a cazut o mare placa din zona Furcilor. Noi nu am vazut nici crucea lui Andrei Ghitescu. Probabil ca nici ea nu mai exista. Dar brana de pe care se intra in traseul Grotelor este inca in stare functionala. Ceva mai sus de ea noi am urcat pe fata care duce catre perete pana am ajuns la ce a mai ramas din brana de pe care se intra in 3 surplombe, Flamingo, traseul Central. Se merge destul de mult pe brana catre stanga. La intrare in traseul 3 surplombe, la 2-3m deasupra branei este scris un 3 cu negru pe fond alb si o sageata care indica directia pe care merge prima lungime.

Aceasta este schita pe care am avut-o noi ...

Cu mentiunea ca portiunile care apar drept linie dreapta pe verticala pentru lungimile 3 si 4 mai au mici traversee de 2-3m stanga - dreapta.

Prima lungime merge oblic dreapta pana pe un clontan. Asigurari suficiente. De aici se face un mic rapel de cativa metri catre dreapta pe o prispa. In poza de mai jos, Tori amenajeaza regruparea de dupa rapel. Nu sunt pitoane :). Noi am folosit o clepsidra.

Lungimea urmatoare continua la fel. Oblig dreapta. Pana la o prispa inierbata de unde se ia in sus pe verticala. La urmatoarea prispa cu iarba se afla regruparea. A treia lungime a fost ceva mai delicata. Asigurari putine, friabil, ceva probleme de orientare. Regruparea cu doua pitoane batute in aceeasi fisura cu o placa relativ dubioasa ne-a dat emotii.

Pe a patra lungime au aparut complicatiile. :) In loc sa o iau pe varianta originala, pe brana catre stanga, am urmat o linie formata din 3 pitoane in sus. Trec de pitoane. Cercetez terenul catre stanga, dar nu vad pitoane si pare friabil. Ma intorc si o iau oblic dreapta unde vad pitoane. Ajung la o regrupare solida. In acest moment am reusit sa intru in traseul Central.Un traseu mai dur. Bucurie mare. :)

Plecarea in urmatoarea lungime a fost destul de tare. Cu o singura asigurare dupa care un liber destul de mare pe teren delicat. Urmeaza un traverseu mare catre stanga. Nu e dificil, dar sunt niste placi periculoase. Apoi un pasaj pe verticala in sus cu mai multe asigurari. Nu toate de incredere.

Nici urmatoarea plecare din regrupare nu e chiar lejera. Prima asigurare este destul de sus si se mai sfarma pietrele la atingere. Eu am avut mici dubii pe unde sa o iau. Nu se vede mereu urmatoarea asigurare. Dar cine are schita de la traseul Central se descurca. Eu nu ma gandisem sa o iau. :) Regruparea se face pe o mare prispa de stanca.

In stilul deja cunoscut, prima asigurare de la plecarea din regrupare este destul de sus. In imaginea de mai jos, ultima portiune de catarat din traseul Central.

Mai sus se merge pe teren usor pana in creasta Costila - Galbenele. Ultima regrupare la jnepeni.

Retragerea am facut-o pe Hornul Coamei. Pentru a ajunge la el am mers in continuare chiar pe creasta stancoasa pana la o brana. Am luat-o catre dreapta pe brana pana la niste pitoane cu cordelina. De aici un rapel lung ~50m pana in firul Hornului Coamei.

Se lasa inserarea peste Coltul Galbinele....

Alegeri

2011-07-06T05:00:00.000-07:00

Se spune ca suntem definiti de alegerile pe care le facem in viata. Alegerile mele au multe motive la baza rationale, logice pe care le stie toata lumea. Si unul, doua care sunt doar pentru mine care au prea putina legatura cu ratiunea. Actionez de multe ori din impuls, instinct dupa care contruiesc un castel de rationamente. As vrea sa trag aer adanc in piept si sa daram castelul din carti de joc. Din ce ar mai ramane dupa...probabil ca as putea construi o definitie :).

Fisura Rosie

2011-06-23T10:51:00.000-07:00

Am fost week-endul trecut in Fisura Rosie, Peretele Vaii Albe, Bucegi. Cu ceva temeri ca o sa ne arda soarele. Sau ca ne prinde furtuna in perete. Zambetul optimist al lui Radu le-a tinut pe toate la distanta si am avut vreme perfecta...

Intrarea in traseu se face din Circul de piatra. Poteca de apropiere nu mai este chiar evidenta pe portiunea finala. Se aplica regula bunului simt - pe unde e mai usor.

Mai jos se vede intrarea in traseu.

Nu scrie nimic. Undeva la doi metri se afla un piton singuratic. Prima lungime continua pe fisura din stanga. Noi am fost cu semicorzi de 60m si am putut sa mai sarim peste unele regrupari intermediare.

Pe fisura sunt asigurari suficiente si un spit chiar la intrarea in ea confera un plus de siguranta.

Urmatoarea lungime ofera niste pasi interesanti cu iesire la iarba . E usor, e friabil, e cu pamant si iarba. Are doua asigurari fixe. Rasufli usurat cand ajungi la punctul terminus - la baza unei fisuri....rosii. :D. Eu am pus doua asigurari mobile.

Urmeaza cea mai frumoasa lungime a traseului. Noi veniseram cu frienduri medii spre mari pregatiti pentru ce e mai rau. Nu a fost cazul. Sunt inca destule tevi si au aparut doua spituri noi. Unul dintre ele intr-o regrupare intermediara pe care noi am ignorat-o.

Am facut lungimea de ~45m. Mai jos baietii in regrupare :)

Ca si observatie, nu se merge tot timpul pe fisura. La vreo 15m dupa regruparea intermediara se iese spre dreapta. Se face un traverseu de cativa metrii dupa care se merge din nou in sus catre grota din imagine. Din pacate noi am reusit sa scoatem pitonul care se afla pe traverseu. Ruginit, batut intr-o placa desprinsa partial era total inutil ca si asigurare, dar bun pentru orientare.

Pentru urmatoarea lungime se revine pe fisura. La capatul fisurii se iese catre dreapta pe o brana. Lungime scurta. De aici se urmeaza niste hornuri catre stanga. Nu se vede primul piton, dar terenul e usor.

Usor, dar spectaculos. Ai la picioare "lumea".

Pitoanele care se vad din regrupare urmatoare catre dreapta sunt la deruta. De aici in colo directia traseului este oblic stanga.

Noi am facut iesirea cuminte prin hornul din alt traseu Eftimie Croitoru.

Se iese in Brana Mare a Costilei. Un pic de tropaiala si se ajunge la baza hornului lui Gelepeanu. De aici in jos pe Brana Aeriana.

O descriere mai detaliata si schita se afla aici :
http://silvia-iordache.blogspot.com/search/label/Tr.%20Fisura%20Rosie%205B

Un fel de haiku

2011-06-19T14:30:00.000-07:00

Oamenii ma uimesc

2011-06-03T05:11:00.000-07:00

Nu am citit niciodata vreo poezie care sa nu fie in programa scolara. Dar e un inceput pentru toate.

"Oamenii ma uimesc si-acum.
As vrea sa cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor si-n drum
larg sa-mi alatur pasii de pasii lor grei.

Fiecare zare sa nu aiba-n spatele ei inc-o zare,
fiecare cuvant sa nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, cand se face noapte, s-ascult."

Magda Isanos

Vratsa

2011-05-26T23:05:00.000-07:00

Fusei de curand la vecinii bulgari, la Vratsa. O zona foarte frumoasa, cu pereti impresionanti. Trasee multe si pentru toate gusturile.

Informatii despre trasee gasiti pe site-ul http://www.climbingguidebg.com/

Traducerea in engleza este aproximativa, dar suficienta cat pentru a-ti face o idee.

Pentru mine fura trei zile. In prima, am parcurs traseul Vikelite impreuna cu Rudi in peretele mare - Peretele Central . Este cel mai usor traseu din acest perete. La intrare este vopsit codul traseului.

Ca si impresie subiectiva, nu e traseu de incepatori :). Sunt amenajate regrupari pe ancore cam la 50m. In rest doar asigurari pe cuie vechi, nu prea sigure. Pe portiunile mai tari sunt destul de dese, dar nu atat de dese incat sa te poti trage cu usurinta de ele pentru a trece la artificial pasajele in caz ca iti doresti acest lucru. Pe unde e mai usor, putine asiguri fixe. E totusi un teren propice pentru mobile. Noi am avut cateva friend-uri si un set de nuci wallnuts si le-am folosit din plin. Cele mai utile friend-uri au fost cele de dimensiune medie spre mare. Dar fiecare se da dupa puteri si dupa cum se simte in siguranta. Am discutat si cu oameni care au facut traseul aproape fara a folosi mobilele.
Pentru retragere sunt doua variante. Una lunga, una scurta. Cea mai scurta e pe o poteca marcata care duce la un valcel prevazut cu cabluri care se termina cu un peretel pe care e montata o scara din fier. Dupa scara, poteca prin grohotis pana jos in vale. Pe varianta lunga se merge prin padure catre orasul Vratsa. Se ocoleste destul de mult, dar se evita grohotisul.

Perete cu trasee de incepatori sau de oameni care vor sa se catere fara emotii ( exista asa ceva? :D ) este peretele Bezengi. La doua minute de sosea, cu multe trasee reechipate cu ancore.

Eu am facut aici impreuna cu Rudi traseul Trite Plochi. Un traseu foarte frumos, de grad relativ mic. Retragerea am facut-o prin rapel pe alt traseu.

In ultima zi, am parcurs traseul Fevruari in tancul Zabat impreuna cu Victor Dinu si Catalin Serban. Traseu scurt. A iesit din 2 lungimi de 50-55m. Pe cuie vechi. E nevoie si de mobile. Retragerea prin rapel pe alta linie. Spiturile din care se face primul rapel trebuie un pic cautate, nu se afla chiar in creasta. Sunt la vreo 2-3m mai jos.

Pentru noi, cataratul s-a incheiat cu nori negrii de ploaie.

Intrebare

2011-05-26T01:00:00.000-07:00

Parintii mei si-au dat seama de timpuriu ca sunt cam naiva si idealista. Au incercat sa ma protejeze, sa ma avertizeze. Ca nu e bine sa fii asa. Ca e bine sa fii altfel.

Oare chiar poti sa fii altfel decat esti?

Realitatea

2011-03-16T09:12:00.000-07:00

Pana nu de mult eram destul conservatoare. In multe privinte. In particular in ceea ce priveste fotografia. Nu vroiam fotografii spectaculoase. Le vroiam cat mai reale. Iar daca realitatea era terna...la fel trebuia sa fie si fotografia aferenta.

Dar intre timp am inceput sa apreciez fotografiile din care realitatea se prelinge, picatura cu picatura.

Vi s-a intamplat vreodata ca deodata sa fiti inconjurati de lucruri frumoase care sa strige la voi? "Fa-ne o poza! Fa-ne o poza!" Urmeaza frenezia click-urilor. Cu fiecare speri sa fi mai aproape. Mai aproape de a imortaliza forme,culori. De a te imortaliza pe tine. Starea de moment resfranta in tot ceea ce te inconjoara. Un moment de nebunie.

Imi doresc cat mai multe momente de nebunie :)

Cu vant

2011-02-13T12:10:00.000-08:00

O prognoza de vant puternic. Cam peste tot. Ezit. Pana la urma ma las convinsa sa merg la risc. O vale prin Bucegi. Cu Rudi si Mihai. Vrem ceva mai tehnic. Albisoara Gemenelor avea saritorile descoperite acum cateva saptamani. Ne hotaram sa ne incercam norocul. In aceeasi formula am mai avut o tentativa de a face aceasta vale acum un an. Atunci am gresit si am ajuns pe Albisoara Crucii. Cel putin asta a fost concluzia pe care am tras-o dupa.

Ajungem in Busteni. Cam ploua. Asta chiar nu era in program. Ne facem echipamentul. Plecam.

Urcusul merge usor. Suntem la tura de o zi. Avem doar echipamentul tehnic. Incepe sa ninga din ce in ce mai hotarat. Asta era in program :)

Dar nu am mare tragere de inima. Pe mine m-a batut vantul si cu un we inainte. Traseu tehnic si vantul puternic nu prea merg unul cu altul. Deocamdata e un calm neasteptat.

Ajungem in locul unde am intrat si data trecuta in traseu. Stim ca trebuie sa o luam mai in stanga. Incercam sa facem asta. Nu se vede un fir clar de vale. O luam pe niste crestute, fete, valcele sperand sa dam pana la urma de un fir bine conturat. Pasajele nu sunt dificile, dar expuse pe alocuri. Am doi pioleti tehnici si ma bucur din plin de ei. Vantul isi face simtita prezenta. Vin rafale din ce in ce mai puternice. A devenit clar ca suntem intre doua fire. Sa intram in cel din dreapta nu pare facil. Ar putea fi un peretel. Spre stanga insa o brana. Ne gandim si la retragere. Nu e vreme de catarat.

Mergem in cercetare catre firul din stanga. Si retragerea ar putea fi mai usoara pe una dintre Albisoare. Se mai gasesc pitoane de rapel la saritori. Dam de limba de zapada continua. O luam in sus. Vantul imi smulge o supramanusa. O pun pe cea ramasa pe dreapta, mana cu pioletul. Inca nu sunt sigura ca urcatul e cea mai buna solutie. S-ar putea sa iesim prea jos pe creasta si sa mai avem pasaje mai tehnice pe care nu vreau sa le fac cu vant. Continuam. Spre final vantul incepe sa bata din spate. Usurare. Am castigat si in altitudine. Dupa cum arata configuratia reliefului imi dau seama ca o sa iesim spre finalul crestei.

Sus dam nas in nas cu Crucea Caraimanului.

Ma bufneste rasul. Se pare ca abia acum am dat de Albisoara Crucii. Eram cu o albisoara mai in dreapta decat credeam. Dam de un mic loc mai adapostit de vant. Ne regrupam. Ni se pare ca greul a trecut. Coborarea e planificata pe Valea Alba.

Vantul e din ce in ce mai puternic. Am mai avut experiente de acest gen care au lasat sechele. Am fost pusa in genunchi. Am fost nevoita sa fac cativa pasi de-a busila. Au fost momente in care m-am simtit neputincioasa in fata puterii lui. Nu si acum. Ma simt tare pe picioare.

Inaintam cu greu. E ceva vizibilitate, dar nu suficienta pentru a nu avea deloc probleme de navigatie. Combinam din nou simtul de orientare cu tehnologia moderna (gps) si nimerim intrarea in Valea Alba. Coboram cu atentie. Vantul ne ia din toate partile. Vin rafale de sus. Dupa care se intorc si ne iau si de jos. Placere dubla la acelasi pret :). Sunt cateva portiuni cu ceva zapada proaspata acumulata la care avem emotii. We trecut avalansele in placi au fost la ordinea zilei.Dar in mare parte totul e sculptat in ce le mai bizare forme de catre vant. Zapada inghetata care ne da o anumita siguranta..

Sunt prima. Merg cu sincope. Rafalele sunt destul de puternice incat sa fiu nevoita sa astept ghemuita pana trec.Imi infig ghearele(coltarii, pioletul) in zapada inghetata si astept rabdatoare. In momentele de acalmie o zbughesc. Cobor cat mai repede pentru a castiga teren. Sper sa mai scapam de vant mai jos. Deocamdata e taman invers. La saritoarea Carnului s-a dezlantuit "iadul". Stau cateva minute si astept sa ne regrupam. Cam racoare :)

Am de facut un traverseu de cativa metri. E ultimul pasaj mai delicat. Vantul nu ne da pace. Pornesc pe traverseu cu grija. Tot astept sa ma incordez la urmatoare pala de vant intr-o pozitie total incomoda. Dar ea nu mai vine. Cineva acolo sus ne iubeste. E un loc mai ferit si ajung la liman fara emotii suplimentare. Inca o panta ceva mai abrupta si gata. Deocamdata gata cu lumina. Ca valea nu s-a terminat. S-a terminat si cu rafalele. Vantul bate acum continuu :). Nu e momentul sa ne mai distantam. Ma tot uit inapoi. Vizibilatea e cam de 2-3m. Se vede cineva. Vorbim. E Mihai. Rudi nu se vede. Ne oprim sa-l asteptam. Minutele trec greu. O forma se intrezareste. Trupa s-a reintregit. O luam incetisor la vale. Panta e mica, dar noi coboram cu spatele. Vantul vine dintr-o singura directie acum. Din spate. Cu toata puterea.

Treptat lucrurile se mai linistesc. Recapatam o pozitie partial verticala. Parca si vizibilitatea a crescut. Tot asteptam sa se termine valea. Ajungem la La Verdeata, poiana de unde se paraseste valea si se intra in padure. Vantul s-a calmat si e ceva lumina. Ma plang ca nu mai vad... la sugestia lui Mihai imi scot ochelarii de schi pe care ii uitasem pe nas si un peisaj ireal mi se dezvaluie. S-a inseninat. Jumatate de luna ne lumineaza calea. Ar fi iesit o minunata poza de noapte. Dar am mainile prea inghetate pentru a face "arta". Mana care nu a avut supramanusa are o incheietura inghetata. Imi "simt" si o parte din fata. Imi arde usor. Trebuie ca si pe acolo a degerat ceva.

Ajungem la masina printr-un puf fin de zapada si calm absolut. Am parcat chiar langa Caminul Alpin unde gasim locul de cazare cald si primitor la care visam.

Duminica program de relaxare. Ne lingem ranile. Bem o cafea privind la Crucea Caraimanului. Atmosfera e limpede. Ziua anterioara pare ireala. Am fost pusi la incercare si am razbit. Acum cafeaua e mai cafea si muzica lui Enescu "mai" divina.

PS Recomandare culturala. Casa memoriala George Enescu de la Sinaia.

Pozar

2011-01-31T02:23:00.000-08:00

Imi plac lucrurile care se petrec spontan, firesc. Fara efort. Cand vin dintr-o nevoie interioara si nu dintr-o "ratiune suprema". Efectul bulgarului de zapada.

De multa vreme ma uit la pozele altora cu placere. Din cand in cand, o data la cateva luni in week-enduri si in iesirile prin tarile straine luam si eu aparatul meu. Compact,fara pretentii. Oricum, aparatul foto era primul sacrificat cand mergeam in trasee mai dificile.

Iarna trecuta fac cateva ture lejere. De plictiseala incep sa iau constant aparatul dupa mine. Incerc sa gandesc compozitiile, dar calitatea pozelor nu e grozava. Incep sa ma gandesc la un aparat mai bun. Tot compact ca sa ma asigur ca il car in ture. Ma hotarasc destul repede. Il cumpar. Canon S90 se numeste noul meu prieten. De atunci sunt putine iesirile in care m-am despartit de el.

Sunt capriciosa, desi nu par. :) Uneori nu vad nimic. Mai apas pe buton mecanic din cand in cand ca sa mai fac rost de ceva amintiri. Dar alteori .... Banuiesc ca toti avem dreptul la micile noastre momente de creatie. Uneori vad. O lumina, o umbra, expresia unui prieten. Si incerc sa imortalizez senzatia. Acest lucru mi-a placut dintotdeauna la fotografie. Poti izola un gand, un sentiment, o impresie creand totusi ceva viu, dinamic totul intr-un mediu aparent static.

Nu am stat cuminte in niciun week-end din ultima luna. Astea sunt o parte din lucrurile pe care le-am vazut.

Sa fie Poiana Inului in Postavaru, sa fie o inima .. :)

In plina actiune pe Padina Inchisa, Piatra Craiului.

Moment Kodak pe coborarea pe La Lanturi, Piatra Craiului.

Per pedes spre Balea Lac.

Sirag de margaritare pe Valea Tapului, Bucegi.

Joc de umbre si lumini pe Valea Doamnei, Fagaras.

Un weekend "rezonabil"....

2010-12-21T03:52:00.000-08:00

Week-end-ul trecut am fost rezonabila. Mi-am facut planuri cumpatate. Sambata am vrut sa schiez. Zapada putina, vreme proasta. Am urcat pana la 1700m de la Cota 1400 in Sinaia. Ne-a intors vantul.

Ne-am refugiat in Predeal unde am reusit sa mai facem cateva viraje.

Duminica am schimbat planul. Tura in Iezer la bocanci. Vremea este superba. Atmosfera relaxata. Urcam pe la Cuca catre varful Papusa. Poate ajungem, poate nu.

"Pasul" zilei

Pana la urma nu ajngem pe varf. Ne stabilim ca si punct terminus momentul in care dam cu ochii de Crai.

Si urmeaza apusul....

Si luna plina....

Suna cunoscut, nu? :)

Constatare

2010-12-20T09:39:00.000-08:00

Mi-am dat seama ca uneori imi place sa dau cu capul de pragul de sus. Nu a fost mereu asa. Au fost si perioade in care am urat aceasta "calitate" a mea. Dar cred ca m-am resemnat. E a mea si nu o dau la nimeni. Cu adevarat rezonabila voi fi in alta viata.

Am fost de curand prin Alpi incercand sa fac ceva trasee mai tehnice intr-o perioada cam neprielnica. Norocul nu a tinut cu noi. Conditii complet nepotrivite pentru ce vroiam sa facem. A fost greu. Am inotat prin zapada mare. A fost vant si frig. Ne-au trebuit doua zile ca sa ajungem la un refugiu la 2900m.

Am facut trei sferturi din cea mai usoara creasta de pe acolo si a trebuit sa ne retragem. Retragerea in sine a fost o aventura. Lupta pentru supravietuire. A fost zapada mare, cu risc de avalansa. Din fericire am nimerit peste alt refugiu unde ne-am adapostit peste noapte. Si refugiile pe la ei sunt ceva mai bine dotate decat la noi. Paturi, ceva zahar. Cu o lingura, doua de zahar pe post de combustibil a trebuit sa ajungem la refugiul "nostru" unde ne ramasesera lucrurile. Asta a insemnat sa coboram la 2100m si sa urcam din nou. Si cam asta a fost.

Rebegiti de frig si cu resursele epuizate ne-am refugiat prin orasele Italiei. Ultimele zile le-am petrecut prin muzee.

As fi putut sa fac lucruri mai utile in perioada asta, cu sanse de reusita mai mare. Dar nu am regrete. Data viitoare intentionez sa gandesc mai bine, sa planific mai cu grija.. Dar cam atat. Cine nu risca nu castiga. Uneori prefer sa esuez incercand sa fac ceva ce imi place cu adevarat decat sa fiu plina de succes in a face ceva ce ma lasa indiferenta.

Momente

2010-11-22T07:18:00.000-08:00

Am plecat pe ploaie. Am mers prin ceata.
Dar am ajuns acolo unde trebuie. La momentul potrivit.

Cu bicla prin Capatanii

2010-09-23T04:23:00.000-07:00

Tura tare, tura frumoasa prin muntii Capatanii. Cam prea tare pentru cineva ca mine care se urca pe bicicleta cam o data la 4-5 saptamani. Am avut clasicele momente in care abia ma miscam si ma intrebam ce caut pe aici. Dar genul acesta de sentimente au viata scurta. La sfarsitul zilei ramane satisfactia de a fi fost prin locuri deosebite.

Participanti doi : subsemnata si Florin Mija. Punct de pornire manastirea Horezu. Prima urcare pe Valeanu. La inceput de zi inaintam pe sub o cupola de verdeata.

Ne lansam pe prima coborare cu punct de plecare Vf Ursu.

Am coborat pentru a urca din nou. Din valea Repedea in Curmatura Gropita. Pe alocuri cu bicicleta in spate. Au fost 350m diferenta de altitudine de push&carry bike. Ocazie pentru mine de a-mi trage sufletul. Ma pricep mai bine la trekking decat la mersul pe bicicleta. As putea fi interesata de un concurs in care sa fie de carat bicicleta tot timpul. :D

Coborarea din Curmatura Gropita am nimerit-o nesperat de bine. Satisfactia de a fi ajuns la drumul mare din Valea Latoritei pe lumina....si moment de depanat amintiri...

Punct final al zilei la cabana Petrimanu.

Duminica ziua incepe cu urcare in Curmatura Oltetului. Profit de fiecare spatiu creat de defrisari pentru a mai lua un cadru. Pretext de odihna. Ma resimt dupa ziua anterioara ....si noua mea sa nu pare cu nimic mai comoda decat anterioara. Adevarat instrument de tortura.

Nu zabovim prea mult in curmatura. E vant si ceata. Avem de parcurs o portiune de creasta. Atmosfera se mai limpezeste. Fuioare de ceata vin din cand in cand impinse de vant.

Atingem punctul de maxim ~2100m sub varful Nedeia. Coborarea e frumoasa si are de toate. Pante inierbate, bolovani, single-track, portiune prin padure. Vreo 100m pierdem urma drumului poteca in padure. Dar ne regasim repede. Ajungem la civilizatie.

De aici au mai fost ~20km pe astfalt. Stropiti cu bere, energizati cu ceva nuci crude au trecut mai usor.

Unii prieteni au remarcat ca nu ma regasesc in poze. N-am dovada ca am fost pe acolo. Asa ca totul ar putea fi rodul imaginatiei mele.... :P

Costila

2010-08-18T04:43:00.000-07:00

Nu mai fusesem de un an in zona refugiului Costila. Vine week-endul si imi doream sa revad locurile unde mi-am trait cu mult entuziasm inceputurile in alpinism. Se parea insa ca nu o sa am coechipier de catarat cand apare Silvia cu propunerea neasteptata sa mergem impreuna. Accept. Vreau sa parcurg un traseu nou. Traseul Eneida deschis de George Stroie(Bivuac) parea cea mai potrivita alegere. Nu foarte lung, suficient de bine asigurat, fara pasaje periculoase din cate stiam. Si chiar a fost o alegere inspirata.

Am intrat in el sambata. S-a mers cap schimbat. Prima lungime a facut-o Silvia cap.

Asigurari fixe pe ea nu prea sunt asa ca am luat-o prea mult in dreapta, dar cu un traverseu pe final am revenit la linia corecta. Regruparile in traseu sunt bine amenajate. Plecarea pentru mine in lungimea a doua a fost destul de emotiva. S-a adunat ceva pauza de catarat la papuc si conglomeratul e o stanca cu care trebuie sa te obisnuiesti....se rup bucatele din ea destul de usor. Pana la urma ma urnesc din loc si ajung la primul pasaj cu adevarat greu. Am spit la intrare, dar urmatorul nu e chiar aproape. Nu sunt tocmai antrenata asa ca nu am venit sa fac la rotpunkt traseul. Scarita e la indemana. :) Dar nici asa nu iese usor. Ma chinuiesc ceva si rucsacelul ma incomodeaza. Pentru prima data incerc sa merg cap cu el in spate si nu m-am obisnuit inca. Il las in spit si de data asta gasesc solutia. Recuperez rucsacul si vreau sa continui. Pare mai usor, dar am din nou probleme de moral. Urmatorul spit e la 4-5m si trebuie sa fiu atenta ce pietricele aleg pentru inaintare. Cateva incurajari de la Silvia, respiratii profunde si trec. Nici macar nu a fost greu. Continui in acelasi stil. Mai un tras de bucla, mai un pas facut la liber. Ajung la un loc ce seamana a regrupare, dar brana Suspendata pare aproape. Trec mai deaparte. Ma opresc in brana la un copac. Regruparea e de fapt cativa metrii mai la stanga, dar corzile freaca. Abia le trag. Vine si Silvia. Fiind mai mica de inaltime, a avut ceva probleme sa ajunga de la un spit la altul. M-am cam obisnuit sa am coechipieri mai inalti decat mine si nu m-am gandit sa las o asigurare mai lunga. Scuze :)

Nici urmatoarea lungime nu a fost usoara. Silvia are parte si ea de emotii, dar nu am venit in acest traseu ca sa dam inapoi.

Caut sa parcurg cat mai repede lungimea ca si secund. Stilul curat cu cat mai multa catararea la liber ramane pe altadata.

Ultima lungime e trecuta pe schita cu 30m. Imi zic ca nu mai avem mult. Pasajele de la plecare nu sunt asa de grele, dar merg incet, cu multa atentie. Nu e un traseu des frecventat si sunt portiuni friabile. Fac un pic de curatenie pe unde pot. Ajung la fisura trecuta pe schita cu gradul -7. Un spit la baza ei. Unul la iesire. Vreo 4-5m intre ele. Nu pare greu, dar sunt obosita. Aleg varianta mecanica. Am pus friend in fisura, scarita in friend si pe mine in scarita. Am trecut si de hopul asta. Dar lungimea nu s-a terminat. Oboseala ma indeamna din nou sa incerc varianta facila desi sunt constienta ca plasamentul nu e foarte bun. De data asta friendul nu mai tine. Ma trezesc zburand. Si a durat ceva.... Ma opresc cu aproximativ 10m mai jos. Din fericire a fost o cadere curata. Nu m-am lovit. Sunt sub fisura de -7. Asa ca am ocazia sa o fac in mansa la liber. Renunt la solutiile "facile", dar paguboase. Ma mobilizez si reusesc sa ajung la regrupare. Nu am avut de tras decat cativa metri pana s-au intins corzile mele de 60m. Hmm...cam lungi cei "30 de metri". Vine si Silvia destul de repede.

Iesim cu bine in saua unde ne strangem echipamentul. Pe retragere ne prinde noaptea, dar cunosc bine poteca. La refugiu ne intampina rasetele relaxate a unor prieteni aflati si ei in zona la catarat. Ne incheiem ziua spunandu-ne povestile.

A doua zi ma trezesc obosita. Imi doresc program de relaxare. Silvia are insa planuri de trasee in Alpi si vrea sa se antreneze. Ajungem la un compromis. Facem traseul Bivuacul Caprelor din peretele Valcelului Stancos. Traseu scurt, bine asigurat. O alta alegere inspirata. Soarele pare sa ne ocoleasca. Nici vorba de canicula.Dar dupa ziua anterioara lunga, picioarele in papuc sufera. Nici mintea nu prea vrea sa se concentreze. Ma catar fara tragere de inima. Din fericire sunt doar 2 lungimi. Ajungem devreme la refugiu. Nu ne grabim sa ne intoarcem in Bucuresti. Ne facem somnul de dupa-amiaza in racoarea de Costila.

Cam asta a fost. Un week-end ca pe vremuri.

Caucaz - Finalul

2010-08-03T02:57:00.000-07:00

Si uite asa am aflat care e programul zilei 5. Somn. Vreo doua ore am rezistat in cort. Apoi soarele m-a gonit. Mi-am improvizat un culcus afara pe o stanca. Si mi-am reluat activitatea... Din cand in cand fac ochi. Si Rudi doarme intins la soare. Foamea ma pune totusi in miscare. Somnul nu e suficient pentru a ne recapata fortele. Fac o supa. Din pacate nu mai avem multa mancare. Propun sa coboram. Macar pana la camp Djan Tugan unde putem cumpara de mancare. Rudi nu pare convins. Nu stie daca o sa aibe resurse pentru coborare. Momentam ne reluam programul de somn. Ne mai mutam de colo colo, alternand culcusurile la umbra cu cele la soare. Somnul este sfetnic bun pentru Rudi. Prindem un moment in care suntem treji amandoi si decidem sa coboram. Ne strangem bagajele si o luam din loc. Arunc o ultima privire catre varf....

Poteca abrupta ca de obicei. Acum vedem bolovanul care ar fi trebuit sa fie punct de orientare la urcare. Daca te uitai foarte atent vedeai ceva scris pe el. Altfel....

Camp Djan Tugan vazut de sus

Ajungem la camp Djan Tugan. Eu sunt pe pilot automat si sunt tentata sa continui coborarea. Totusi ne oprim. Punem cortul si dam o raita in cautarea mancarii. Gasim frigarui servite in stil rusesc. Cu paine si ceapa. Fara tacamuri. Trebuie sa ne multumim cu atat. Deocamdata.

Ziua 6. Mai avem de marsalui vreo 7km pe drum pana la campingul de la intrarea in valea Adil-Su. Incep sa simt gustul dulce-amar al finalului. Coboram alene. Un microbuz se opreste. Soferul se ofera sa ne ia. Noi avem insa de facut o oprire la centrul salvamont Shelda. Trebuie sa trecem in catastif ca am iesit cu bine din zona. Oricum, prefer sa savurez gustul finalului pe indelete, sa mai arunc cate o privire inapoi. Trecem pe langa un grup de rusi bine organizat. Merg doi cate doi. Nimeni nu iese din rand.

O ultima discutie cu salvamontistii rusi. Gata. Au scapat de noi. La vreo 2km de camping, bocancii lui Rudi incep sa cedeze. E final de drum si pentru ei.

La camping, talpile isi castiga in sfarsit independenta fata de restul bocancului. Punem pentru ultima oara cortul.

Ultima zi de vacanta. Rudi alege sa o petreaca pe langa cort pentru refacere. Eu nu suport ideea de a sta din nou in camping. Plec singura la o plimbare scurta pe valea Irik.

Satul Elbrus si o parte din cheile Irik

Aleg o poteca mai neumblata. Dau de cetati de piatra. Constructorul a avut foarte mult nisip la dispozitie si a uitat sa puna ciment in compozitia mortarului. Totul pare gata sa se naruiasca in orice moment.

Dau de multa zmeura. Si niciun picior de om sau urs. E toata numai a mea :)

Poteca mea se cam pierde. Ar fi momentul sa dau de poteca principala. Urc pieptis si cu putin noroc sunt din nou pe directia cea buna. Nu mai sunt singura. Trafic mare. Grupuri de turisti trec in ambele sensuri. Ma opresc in locul in care se vad in oglinda Elbrusul si varfurile mai tehnice Ushba, Chegetcarabasi, Djan Tugan...

Stau o vreme la plaja. N-as vrea sa ma intorc. Dar ma impinge foamea de la spate. La cort dau de un Rudi ceva mai odhnit. Seara incercam sa luam masa in "oras". Campingul are un mic restaurant, iar noi avem foame mare si ceva ruble de cheltuit. Comunicarea e din nou dificila. Reusim sa obtinem doua portii de cartofi prajiti, paine si o sticla de vin. La a doua incercare obtinem si "cotletul". Am aflat ulterior ca in rusa inseamna chiftea. A fost cate una de fiecare :).

Ziua intoarcerii acasa. Transportul la Mineralnye Vody e aranjat prin agentie. Decurge fara incidente. Aeroportul are o aripa noua in constructie. Dar noi avem de a face cu partea veche. Aparatul de scanat bagaje nu pare prea modern. Mai multi calatori in fata noastra sunt pusi sa-si desfaca bagajele. Rasuflam usurati cand reusim sa trecem fara operatiuni suplimentare de despachetat/impachetat.

Zborul pana la Moscova se face ca si la dus cu un avion Tupolev. Aerul conditionat nu porneste decat dupa decolare.... Ajungem in Moscova conform orarului. Pana la urmatorul zbor nu avem decat 2ore si jumatate din care 40 de minute privim banda nemiscata pe care ar trebui sa ne vina bagajele. Ne creste pulsul. Recuperam in sfarsit bagajele si incepe goana nebuna. Facem check-in la timp. Putina deruta la poarta de imbarcare unde dam initial doar de asiatici. Dar aud curand si dulcea limba romaneasca si ma linistesc. Privesc nedumirita ceata care invaluie aerportul. Pare ciudata in miez de vara pe inserat. Ulterior am aflat de incendiile din zona. Suntem destul de nerabdatori sa ajungem acasa. "Bine ati venit in Romania". Suna tare bine la controlul pasaportului pe aeroportul Otopeni.

Ora 7.30am. O noua zi. Fara bagaje de facut, fara cort de strans, fara emotia urmatorului traseu. Doar lungul drum cu metroul catre serviciu. Stop si de la capat.

Caucaz - A doua cireasa

2010-08-01T13:31:00.000-07:00

Ziua numarul 3. Ne simtim victoriosi dupa traseul pe MNR. :)

Ultimul traseu este o creasta pe Chegetcarabasi. Are acelasi grad ca si creasta de pe Djan Tugan care ni s-a parut usoara. Suntem relaxati. Coborarea celor 1300m diferenta de nivel nu e cu mult mai placuta decat urcarea. Dar avem cu ce sa ne clatim ochii. Mergem cu fata catre cele mai frumoase varfuri din zona. Reusim sa identificam de la distanta poteca de urcare pe versantul din fata. Totul pare clar.

In camp Djan Tugan ne tragem sufletul la umbra. Nu e graba. Locul de campare e aproape. Dar calatorului ii sade bine cu drumul. O luam din loc. E multa vegetatie. Dam de "rododendronul de Caucaz". Sunt foarte multe tufe, dar putine flori. Trebuie sa fi fost o minunatie cu o saptamana, doua inainte.

Ni s-a spus ca dupa 30-40 de minute de mers pe poteca marcata o sa dam peste un bolovan mare cu inscriptii pe el. De acolo trebuie sa facem stanga. Urcam de vreo ora si jumatate. Ups. Ceva nu e bine. Dam totusi de un bolovan pe care e scris ceva cu pietre mai mici. Acum sau niciodata. Facem stanga. Poteca nu se vede, dar o luam de-a dreptul pe o panta destul de abrupta. Sus o surpriza oarecum asteptata. Suntem cu 200m mai sus decat trebuia. Undeva jos se vad "lacurile" - mici balti formate din apa topita din ghetar. Traducatorul nostru moldovean le descrisese ca si lacuri. Reusim cu greu sa gasim o linie pe care coboram, dar pana la urma ne atingem obiectivul. Punem cortul la timp ca sa ne adapostim de ploaie. Din fericire nu dureaza mult. Seara se da ceva bun la "televizor". Soarele se ascunde treptat in spatele Elbrusului.

Noi suntem spectatori cuminti.....

Suna ceasul la aceeasi ora 3.30 am. Ma urnesc cu greu. Efortul din ultimele zile se simte. Si parca nu mai am aceeasi motivatie. De la greutatea carata am febra musculara la picioare. Trag de mine. E ultimul hop de trecut. Luam o singura coarda. Nu avem rapeluri lungi de facut. Ajungem la baza peretelui fara probleme. Ne ingrijoreaza mai mult retragerea decat traseul de urcare. Ar trebui sa coboram pe un ghetar care nu arata deloc bine. Foarte crevasat. Rudi cauta linii alternative de coborare.

Ezitam un pic la alegerea intrarii in traseu. Nu pare greu,dar friabil. Pornesc cap. Regrupez la un anou pe care il gasesc pus dupa o stanca. Se pare ca am ales bine. Continuam cap schimbat. Ma simt increzatoare in fortele proprii. Rudi da de un pasaj delicat. Trece la artificial. Eu dupa el in aceeasi maniera. Dureaza ceva. Hm. Parca e mai greu decat ne asteptam. Pe fiecare lungime avem de trecut pasi.

Nu seamana deloc cu Djan Tugan. Deocamdata nu se pune problema sa mergem concomitent. Lungimile trec greu una dupa alta. Orele trec mult mai repede. Incepem sa ne dam seama ca o sa dureze mai mult decat anticipasem. Treptat terenul devine mai usor. Reusim sa ocolim o parte din turnulete din creasta pe la baza lor. Revenim din nou in creasta. E mai frumos pe sus, dar dureaza mai mult. Merg mai multe lungimi la rand cap pentru a pierde mai putin timp cu schimbul de echipament. E usor, spectaculos, expus.

Si soare. Imi simt gura uscata. Mai luam cate o gura de apa, dar nu e suficienta. O portiune mergem concomitent. Friabil din nou. Ajung in pozitii delicate. Pe orice pun mana sau piciorul se rupe. Si ar fi fost bune niste nuci mai mari decat avem. Gasesc greu plasamente. Rudi da peste o nuca mare uitata de cineva. Ura. Ne-a prins bine.

Ma simt obosita. Predau stafeta lui Rudi. Am nevoie de odihna. Sa urmezi coarda e intotdeauna mai usor. Am inceput din nou sa facem regrupare la fiecare lungime. E destul de usor, dar suntem obositi.

Ajungem la singura portiune de zapada din traseu. S-a lasat deja inserarea. Nu e bine, dar e foarte frumos. Avem parte din nou de un superb apus.

Ne punem coltarii. Rudi merge primul. Il urmez. Inaintez cu ceva emotii. Merg cu monopoint si coltii sunt destul de tociti. Ajungem la portiunea finala. Jos coltarii. Inca doua lungimi la lumina frontalei si suntem sus. Nu prea mai avem forta sa ne bucuram. Stim ca mai avem drum lung pana la cort.

De aici avem de facut mai multe rapeluri. Caut linia de rapel. Nu ne putem aventura intr-un perete necunoscut fara a avea punctul de plecare corect. Dar cordelina pusa dupa un colt de stanca e acolo unde trebuie sa fie. Din fericire o gasesc repede. Pornesc in rapel incet, cu grija. Ma uit cu atentie incercand sa intuiesc urmatorul punct de rapel. E din nou acolo unde trebuie sa fie. Cordeline, bucati de coarda noi. Se vede ca a fost de curand reamenajat. Vine si Rudi. Trage coarda. Pregatim urmatorul rapel. Rutina se repeta de multe ori. Am vrea sa ajungem cat mai repede in saua de la baza peretelui de unde incepe coborarea pe ghetar. Dar e mai bine ca dureaza. Am fost avertizati ca sunt caderi de pietre de pe un varf aflat vis-a-vis. Si diferenta de temperatura care a aparut dupa apus le-a declansat. Se vad scantei cand stanca da de stanca. Cu trecerea timpului situatia se stabilizeaza. Se lasa linistea. Este o noapte minunata. Luna plina. Plafonul de nori e sub noi. Cineva acolo sus ne iubeste. Ne putem orienta.

In sfarsit dam de zapada. A sosit din nou vremea coltarilor. Coboram o vreme pe ghetar. Zapada e destul de tare. Avantajul de a fi ajuns pe aici noaptea Incep sa ciugulesc din zapada in timp ce cobor. Sete mare. Ne apropriem de partea inferioara a ghetarului. Aici sunt crevasele mari. Alegem o ruta ocolitoare, mai prin stanga. Dam de o portiune acoperita cu stanci,pietris. Extrem de instabila. Alegem din nou varianta rapelului. Cordelina dupa o bucata de stanca mai mare si castigam metrii. In jos. :) Al doilea rapel ne duce intr-o zona sigura, dincolo de ultima crevasa. Dar nu ne e dat sa scapam asa de repede. Uda si plina de nisip, nu ne vine coarda. Singura solutie e sa urcam la loc si sa reamenajam din nou punctul de rapel. Trebuie pusa o cordelina mai mare. Ultima ciocolata ii da puteri lui Rudi sa faca operatiunea. Tragem coarda. Gata. S-a terminat cu emotiile. O luam incet catre cort. Rudi a retinut bine linia de retragere pe care si-a ales-o dimineata. Ajungem la cort la 6.30 am. Traseul "usor" de 3B a durat aproape 26 de ore.

Caucaz - Cireasa de pe tort

2010-07-30T05:07:00.000-07:00

Ne pregatim pentru asaltul final. Avem in plan doua trasee tehnice. Ziua 1 urcarea din camp Djan Tugan pana in saua VTCPC la 3690m, primul loc de campare. Ziua 2 traseu pe varful MNR de grad 4A. Cel mai greu din programul acestei iesiri. Ziua 3 coborare in camp Djan Tugan si urcare pe cealalta parte a vai la al doilea loc de campare (aproximativ 2500m). Ziua 4 traseu de creasta pe varful Chegetcarabasi (grad 3B). Ziua 5...mai vedem. :) Vremea pare sa se fi schimbat in bine. Dar inca nu am incredere. Din pacate echipamentul necesar pentru trasee nu coincide. In prima zi vom aveam un rucsac foarte greu in care vom cara si lucruri necesare doar pentru al doilea traseu.

Repetam rutina de plecare. Transportul il aranjam de data aceasta prin intermediul unei localnice. E vanzatoare la magazinul unde ne facem mare parte din cumparaturi si deja ne cunoastem :). Conversatiile dintre noi s-au limitat la cateva numerare si la mult aratat cu degetul catre produse, dar zambeste usor amuzata decat ori ne vede. Negocierea pentru transport e scurta. Cunosc pretul - 300R.

Ajungem la camp Djan Tugan. Acelasi peisaj, cu totul alta atmosfera. Sub soarele arzator, misuna turisti, sportivi aflati in cantonament. Crema de soare a devenit obligatorie. Incepem urcusul chinuitor. O poteca nemiloasa. Abrupta cu pamant uscat.

Avem de urcat 1300m diferenta de nivel. In prima jumatate de ora sunt ceva mai nerabdatoare, as vrea sa accelerez ca sa se termine cat mai repede. Dar ma linistesc. Inaintez cu pasi marunti, cu pauze de admirat peisajul. Rucsacul apasa greu pe solduri. Imi simt spatele. Nu cred sa fi avut vreodata mai mult bagaj in spate. Ce caut aici? :) Asta e partea de munca bruta, necesara, dar nu chiar placuta. La un moment dat, Rudi propune sa ne punem cortul langa o limba de zapada undeva la 3700m. Dar asta ar ingreuna ziua urmatoare. Pana la urma strangem din dinti si continuam urcarea. Nu mai e mult. Ajungem. E inca devreme. Avem timp berechet sa ne instalam. Coboram din sa aproximativ 50m pe partea cealalta. Punem cortul.

Nu suntem singuri. Mai sunt doua corturi. Si avem apa sub forma lichida. Este improvizata o captare a apei care se scurge printre pietre. Rezultat al topirii zapezii. Un gat de sticla, o tava din plastic... lux.

Studiem traseul de la distanta. Sunt trei varfuri MNR. "Al nostru" este cel mai din stanga.

Prindem si un frumos apus. Ne urcam in sa pentru a prinde cateva cadre cu varfurile inzapezite.

A doua zi. Ne pregatim de plecare. De data asta am rupt traditia orei 3.30. Este in jur de 8 am. Traseul e scurt, drumul pana la el asemenea. Nu avem motive pentru o plecare in toiul noptii. La mic dejun avem o conserva de vaca cu multa grasime. Cah. De data asta luam cu noi amandoua semicorzile. Pe retragere o sa avem de facut un rapel mai lung.

Identificam rapid intrarea.

Eu merg cap pe prima parte a traseului. Mai usoara. Rudi va merge pe ultime lungimi mai grele, de grad 5 impus. Ne-ar fi fost utili papucii de catarat, dar cum nu ne-am gandit sa-i luam ne vom descurca si cu bocancii de iarna. Din fericire sunt mult mai putine portiuni friabile. E o placere sa te cateri pe granit.

Mergem la asigurari mobile, dar mai gasim cate un piton, cate un friend intepenit. Semn ca suntem pe drumul cel bun. O ultima lungime usoara, dar spectaculoasa si ajungem la un pasaj de artificial. Rudi preia stafeta. Din fericire sunt deja pitoane batute. Atarna si o cordelina pe post de scarita. Iesirea din pasaj nu este insa facila. Rudi are ceva emotii, dar le depaseste cu succes. Ne apropriem din ce in ce mai mult de punctul terminus.

O fisura frumoasa, un traverseu emotionant. Pe ultima lungime imi dau seama ca sunt filata doar pe coarda albastra. Banuiesc ca s-a blocat in ceva coarda rosie. Continui convinsa ca la un moment dat voi da de locul cu pricina si va fi stransa si cealalta coarda. Surpriza totala. Vad celalalt capat al corzii rosi atarnand. Se pare ca intradevar se blocase, dar inainte de a ajunge Rudi in regrupare. Ma opresc si o strang. Mai urc cativa metrii si ajung in regrupare. Mai mergem putin pe creasta si gata. Capat de drum.

Admiram iluzivul Ushba. Sunt de fapt cele doua varfuri gemene din dreapta. Noi ne doream sa ajungem pe cel nordic.

Am semnal la telefon. Ma trezesc dand telefon acasa din varf de munte. Ad litteram. Retragerea este usoara. Rapelurile sunt deja amenajate. Ajungem rapid intr-un valcel de unde continuam pe picioare. Acelasi pietris neplacut. O ultima portiune pe ghetar.

Un om obosit se intoarce acasa pe inserat......

Obosita, dar multumita. Munca din ziua anterioara si-a gasit implinirea.

Caucaz - Elbrus

2010-07-25T03:36:00.000-07:00

Urmatorul pe lista ar fi fost Ushba. Dar nu se poate. Ni s-a spus in repetate randuri ca nu vom fi lasati sa trecem de soldatii rusi. Ca alternativa putem merge in alta zona, ceva mai indepartata, valea Bezengi. Cercetam permisul si vedem ca sunt trecute punctual vai din zona. Adil-Su e pe lista, dar Bezengi nu. Ma incearca o presimtire neagra. Verificam si avem confirmarea. Ar fi trebui sa specificam de la inceput ca vrem sa mergem si in aceasta zona. Acum e prea tarziu.

Facem o scurta recapitulare. Vremea e schimbatoare. Detalii despre trasee tehnice aflate in zona de acoperire a permisului avem sperante sa aflam de la o persoana care este plecata pentru doua zile. Concluzia e simpla. Hai pe Elbrus.

O noua zi. O noua refacere a bagajului. Traseul pe Elbrus nu prezinta dificultati tehnice. Luam ca si echipament tehnic doar coltari si un piolet. Pentru transportul pana la telecabina ne-am obisnuit deja sa facem autostopul. Traficul e destul de mare si procentul de taxiuri e mai mare decat pare. Nu toata lumea are la vedere insemnele de taxi. Uneori ele apar doar cand se cer banii :). Dar nu ne mai facem griji. Preturi nu sunt exagerat de mari.

Luam cabina pana la 3400m. La 3000m se trece dintr-o cabina in alta. Cand sa ne urcam in a doua cabina, ne trezim cu un individ care ne cere o taxa de rezervatie destul de mare. Subiectul Elbrus nu ne interesase prea mult asa ca ne ia pe nepregatite. Ne baga sub nas o lista lunga de semnaturi, scoate si un fel de calculator/casa portabila. Totul se rezolva cu un telefon la agentie. Se pare ca platisem deja aceasta taxa alaturi de celelalte servicii oferite de agentie. Se pare ca nimeni nu isi poate inchipui ca poti sa ajungi in zona si sa nu iti doresti sa atingi cel mai inalt varf din Europa.

Bun. Acum putem reveni la treburile noastre. De la 3400m continuam per pedes. Cu rucsacul mult mai usor, deja aclimatizata urcarea mi se pare usoara. Ne oprim pe la 4300m la banda de stanci.

Nu suntem singuri. E escala standard pentru cei ce merg pe Elbrus cu cortul. Pe inserat prindem o lumina stranie. E frumos sa privesti lumea de sus.

Ora 3.30 dimineata. Din nou. Din pacate se simte gaz de esapament. Ratracurile muncesc deja de ceva timp. Duc turisti pana la altitudinea de 4400m. Ne alaturam coloanei care s-a format deja. E luna plina. Frontala devine rapid inutila. Inaintam incet. Prindem rasaritul la momentul oportun. E frig. Mainile imi ingheata chiar si in manusi. Si nu pot sa fac poze cu manusile puse. Dar iau cat mai multe cadre. Nu ma rabda sufletul. E prea frumos.

La limita umbrei lasata de Elbrus se vede ce a mai ramas din luna...

Ajungem in saua de unde porneste asaltul final. De aici e mai mult soare. Dar si vantul ne e tovaras de drum. Un nor imbratiseaza culmea.

Siragul de oameni impodobeste panta finala.

Poezia se cam rupe pe varf. E aglomeratie mare.

Ne gasim cu greu loc. E inca frig. Nu zabovim prea mult. O luam catinel in jos.

Ne hotaram sa facem un efort si sa coboram pana jos, la campingul de la Adil - Su. Mai ales eu imi doresc un dus si relaxare pentru ziua urmatoare. Cabina nu mai merge. Coboram portiunea inferioara, arida pe un drum stricat de ape pe alocuri.

Drumul nostru trece pe langa sediul agentiei. Cautam persoana care ar fi putut sa ne dea detalii despre traseele tehnice. Se pare ca l-am ratat. E din nou plecat. Va trebui sa ne descurcam altfel.

Ziua de odihna incepe lent. Lenevim la soare. Imi aduc aminte ca am trecut pe langa un muzeu dedicat alpinismului. Cu vaga speranta de a gasi ceva harti facem o plimbare pana acolo. Exponatele sunt inedite. Ceva poze de prin munti, ceva echipament vechi de alpinism, cateva ustensile gospodaresti uitate de vremuri, animale impaiate..... :)

Dar ioc material informativ de actualitate. Urmatorul popas e la sediu salvamont Shelda. Poate reusim sa ne intelegem cu salvamontistii rusi. Acolo avem mare noroc si dam peste un moldovean din Chisinau. Cu el pe post de translator reusim sa ne stabilim obiectivele pentru ultima saptamana. Doua trasee tehnice in zona in care am mai fost. Punct de rascruce acelasi camp Djan Tugan.

Caucaz - Djan Tugan

2010-07-20T01:03:00.000-07:00

E dimineata. Primul varf pe lista este Djan Tugan cu traseul Creasta nord-vestica(grad 3B). Ne facem bagajul pe indelete, cu grija. Nu vrem sa luam cu noi mai mult decat strictul necesar. Urmeaza niste exercitii de mimica ca sa ne intelegem cu cei de la camping... ce bagaje luam cu noi, ce lasam la ei. Campingul are un loc de depozitare. Contra unei sume relativ simbolice(30 R bagaj mic, respectiv 50R bagaj mare pe zi) se pot lasa din lucruri. Eu am luat cu mine o husa de rucsac tocmai pentru a avea in ce sa le punem. Ochim un service aflat langa o benzinarie. Intrebam acolo un localnic de transport catre camp Djan Tugan locul unde se termina drumul si incepe poteca. Nu suntem foarte siguri de raspuns, dar ne trezim impingand la masina lui ca sa porneasca. Ne urcam si o luam din loc. Se pare ca mergem in directia buna :). Inevitabilul se produce. Incepe incet,incet sa ploua. Cand ajungem in camp DT ploua de-a dreptul. Urmeaza o scurta negociere cu localnicul. Nu inteleg prea multe din ce spune, dar pare foarte mandru de masina lui. El spune o suma, eu alta. Discutia se inchide cand vede suma mea concretizata in bacnote. El isi vede de drum. Noi ne refugiem sub un acoperis si ne punem pe stat.

O masina "oarba" ne tine companie in camp DT

Locul de campare nu e departe asa ca avem timp la dispozitie. La un moment dat, unei "bunicute" i se face mila de noi. Ne invita la ea in camera. Ne serveste cu ceai si biscuiti. Sarumana. Ploaia se opreste. Apar turistii ca si ciupercile dupa ploaie. E aglomerata poteca. Ajungem si la Green Hotel, locul de campare (aproximativ 2700m altitudine). Revine intrebarea De aici...incotro? :) Am vazut poze cu partea tehnica a traseului, dar nu si cum se ajunge de la cort la intrarea in traseu. Pornim in recunoastere. Descoperim pe unde nu e. Descoperim si pe unde e cand intram in vorba cu un cuplu norvegian. Ei au o harta cumparata de pe net. Invatatura de minte pentru data viitoare. Lumea virtuala bate realitatea de la fata locului. :) Cerul s-a eliberat de nori. Suntem optimisti.

Suna ceasul la 3.30 in toiul noptii. Ploua. Mai stam o jumatate de ora sa ascultam ploaia dupa care ne culcam la loc. Abia pe la miezul zilei se opreste. Lancezim pe langa cort. Seara avem parte de spectacol. Apare mai intai o capra cu un iedut care se catara dezinvolt pe stancile care marginesc locul de campare. Dupa care suntem de-a dreptul invadati de o intreaga turma. "Tinerii" se fugaresc prin perete intr-un joc nebunesc.

Repetam exercitiu de trezire urmatoarea noapte. Ura. Cer senin. Ne echipam si pornim. Dupa 10 minute stelele au disparut si a aparut ploaia. Mergem in continuare cu speranta ca nu o sa tina mult. Ajungem la intrarea in creasta. Nu imi vine sa cred ca o sa intru in traseu deja murata. Prima parte e usoara. Din pacate mult pietris si friabil.

La un moment dat iese soarele.

Curcubeul de dupa ploaie

Continuam cu alt moral. Ajungem la portiunea finala, mai grea. Zapada a fost extrem de putina. Am traversat o suta de metrii prin ea pentru a ajunge la ultima portiune a crestei. Rudi alege dintre variantele de continuare pe cea mai grea. Vrem si stanca mai solida, cu catarare mai frumoasa. Si avem o astfel de lungime. Neobservati incep sa se adune din nou norii. Creasta e mai ingusta, mai frumoasa. Mergem cap schimbat. Dar nu apucam sa ne bucuram de ea. Incepe din nou sa ploua. Mai sus da cu mazariche. Ajungem in varf si nu stim cum sa facem sa coboram mai repede.

Citisem de ceva culoare de zapada pe retragere, dar traim in secolul efectului de sera. Coboram o panta de 50m de zapada. Un singur piolet este mai mult decat suficient. Noi am carat doi, dar nu vom mai face aceasta greaseala la celelalte trasee. In rest avem noroc ca sunt amenajate rapeluri. Ploua. Suntem uzi fleasca si din semicoarda Beal dry aproape noua , tasneste apa cand este tensionata la rapel. Ceva poteca abrupta cu un pietris incomod, o portiune de ghetar si gata. Ajungem in sfarsit la cort. Dupa un timp apar norvegienii. Isi facusera griji.

O noua zi. Decidem ca ne-a ajuns atata vreme proasta. Mai aveam pe lista un traseu in zona, dar ramane pe alta data. Vrem sa schimbam aerul. Ne luam ramas bun de la norvegieni si pornim in jos.La plecare, acelasi Djan Tugan cu capul in nori......

Coborarea cu bocancii de iarna e un chin. Ultimii 7km de marsaluit pe drum par nesfarsiti. Ajung la camping cu rani la picioare. De acum inainte nu o sa ma mai despart de adidasi.

Caucaz - Inceputul

2010-07-15T06:55:00.000-07:00

Anul trecut am facut post negru. Nicio plecare pe nicaieri. Concediu doar cateva zile. Incep sa ma gandesc unde as putea sa intrerup postul. Si mi-a venit in minte Caucazul. O zona, o tara unde nu mai fusesem. Aveam in schimb prieteni care imi povestisera de bine despre muntii de acolo.

Rudi este de acord cu sugestia mea si facem echipa. Scopul principal ar fi fost varful Ushba pe traseul clasic care porneste din Rusia, dar stim ca tensiunea recenta dintre Rusia si Georgia ar putea face imposibila atingerea lui. Zona insa are multe alte varfuri frumoase si ne gandim ca o sa avem de unde alege. Ne decidem la varianta de transport cu avionul. Cu trenul dureaza mai mult si e mai aventuros. Incep din timp formalitatile pentru obtinerea vizei pentru Rusia si a permisului de granita. In afara de Elbrus, pentru restul de varfuri aflate aproape sau chiar pe granita este nevoie de acest permis si pentru obtinerea lui este nevoie de luni de zile. Apelam la o agentie de turism care sa ne ajute cu obtinerea documentelor necesare. Lucrurile par sa mearga bine. Cu informarea despre rutele din zona treburile merg mai greu. Interogam prietenii care au fost pe acolo si avem detalii despre ruta pe Ushba, dar cam atat. Pe site-ul summitpost insa scrie ca o sa gasim ghid si harti la fata locului.

Vine momentul plecarii. Cantarim cu grija echipamentul pentru a ne incadra in cele 20kg limita de la avion. E mult echipament. Si cel de catarat, si cel specific de iarna. Luam si asigurari mobile desi pentru Ushba stim ca nu este nevoie. Nu se stie pe unde ajungem. Iese mai greu impartirea la 2 decat la 3 sau 4, dar reusim.

Ruta este Bucuresti - Moscova - Mineralnye Vody. Ne dorim sa dam cu nasul putin prin Moscova asa ca avem aproape 24 de ore intre cele doua avione. Pe net citim de un tren expres care face legatura intre aeroport si oras, dar in avion din revista companiei aeriene vedem ca exista si o varianta cu autobuzul si ne hotaram sa o incercam. Rusii la conexiunile interne nu se ocupa de bagaje asa ca o sa avem toata "casa" cu noi. Speram ca o sa avem putin de mers pe jos. Alegere putin inspirata. Autobuzul porneste de la terminalul unde am ajuns noi pentru ca apoi sa treaca prin nenumarate alte terminale ale aeroportului. Plus ceva ambuteaje pe drum. Dureaza mult. Dar romanii sunt peste tot. Ne intalnim cu unul stabilit in Moscova de mai multi ani care ne ajuta sa gasim metroul dupa ce scapam din capcana autobuzului. La hostel abandonam excedentul de greutate si pornim in explorare.

Moscova este mare. De oriunde vezi rasarind cate o Casa Scanteii.

"Ulitele" au si cate sase benzi pe sens. Ma simt om in tara Pandorei. Mergem de-a lungul raului Moscova.

Kremlinul apare stralucitor cu cupolele aurite. Totul este viu colorat. Ne simtim ca intr-un parc de distractii. O fi bine, o fi rau? Apucam sa vizitam labirintica manastire Vasili Blajeni.

Kremlinul ramane pe alta data. E tarziu si este joi adica exact aceea zi din saptamana in care nu se poate vizita. Mai bantuim pe strazi. Ne retragem in metrou din nou. Vrem sa vedem si partea lui faimoasa. Statii bogat ornamentate aflate la mare adancime. In purul stil sovietic.

Ziua urmatoare optam pentru trenul expres. Nu suntem dezamagiti. O modalitate civilizata de a ajunge la aeroport. In Mineralnye Vody suntem preluati de o masina de la agentia cu care am colaborat pentru visa. Ajungem fara incidente la cap de linie. Ne trezim intr-o pensiune in fund de vale. De aici...incotro? :) Se pare ca e punctul de plecare catre Elbrus, dar noi nu avem varful pe lista. Vrem trasee mai tehnice. Apare si prima surpriza neplacuta. Permisul de granita nu e gata. Fara el optiunile sunt extrem de limitate.

Urmatoarele zile le petrecem in zona in asteptarea permisului. A doua veste proasta. Nici urma de ghid al zonei. Nici macar in rusa. Iar harti gasim cu greu si nu tocmai detaliate. Luam una ca sa avem cat de cat ceva dupa care sa ne orientam. Facem niste plimbari de aclimatizare.

In plimbare catre varful Elbrus. Am ajuns pana la 4400m.

O zi suntem blocati pe langa cort de ploaie. Incepem sa devenim nerabdatori. Ne mutam sediul in campingul de la intrarea in valea Adil-Su. Avem insa ceva bagaj lasat la pensiune. Ne ducem sa-l recuperam si primim in final vestea cea buna. S-a rezolvat. Cu permisul in dinti, trecem prima oara punctul de control insotiti din fericire de oameni de la agentie. Soldatii nu stiu decat rusa si comunicarea se va dovedi dificila. De doua ori am auzit din gura unui soldat intrebarea "Do you speak english?" pronuntata cu un accent destul de corect si mi-a tresarit inima de bucurie. Dupa ce auzea raspunsul afirmativ, continua insa in rusa.... :). Ajutati de cei de la agentie ne inregistram la sediu salvamont Shelda si aflam detalii suplimentare despre creasta pe care vrem sa o facem pe Djan Tugan si despre un alt traseu tehnic din zona. Suntem in sfarsit gata sa mergem la "munte".

Verde de Hercules

2010-05-25T05:12:00.000-07:00

Aflu de un maraton montan Hercules care urma sa se tina in zona Herculane. Cum fusesem pana in acel moment doar la escalada in zona, ma gandesc ca ar fi o buna oportunitate de a scoate nasul din cutie.

Din diferite motive insa nu apuc sa fac prea multe antrenamente specifice pentru alergare. Cu o saptamana inainte ies la alergat de vreo doua ori si fac tura de parc Herastrau. Ma resimt dupa. Ceva febra musculara. Asta da "semn bun".

Dar am apucat sa spun ca particip si nu imi place sa dau inapoi. Ajung in dimineata cursei cu o usoara durere de cap si cu ganduri negre. Oare voi reusi sa termin? Nu mi-am facut nici un fel de strategie pentru cursa. Nu cunosc nici zona. Startul se da cu punctualitate. La noua trecute fix. Pornesc in usoara alergare. Se termina repede portiunea de astfalt si incepe urcarea mai sustinuta pe poteca. Pe la km 3 zaresc in fata fete cunoscute care stiu ca merg bine. Ma mai linistesc. Poate o sa termin totusi in timpul limita. Merg intr-un ritm sustinut, dar nu la limita. Nu ma grabesc sa prind din urma oamenii din fata. Mai depasesc totusi cu accelerari scurte, dupa care revin la ritm de croaziera. Pe la km 10 ma gandesc ca inca ma simt bine, dar cand apare borna care imi confirma unde ma aflu in cursa imi mai scade moralul. Cam pana aici ar trebui sa ma tina antrenamentul pe care l-am facut. Reusesc totusi sa alerg o mare parte din portiunile de semiplat si pe coborare. Ajung la punctul de control aflat cam la jumatatea maratonului cu un timp putin sub 3 ore si ma gandesc ca as putea sa scot in jur de 6 ore. Dar nici noul obiectiv gasit, nici fata pe care o tot am in fata de ceva timp nu reusesc sa ma motiveze sa apas pe acceleratie. Entuziasmul pe care il aveam acum 2 ani la cursa de la maratonul Pietrei Craiului pare sa se fi evaporat. Ce caut eu aici? Si de data asta nu imi pun intrebarea pentru ca am indoieli cum ca nu as face fata. Ceva lipseste.

Incepe cea mai mare urcare din cursa. Depasesc niste baieti care se pare ca au ramas fara benzina. A inceput sa ploua. E bine pentru ca ma racoresc. Scap de ochelari. Au devenit inutili fara stergatoare. Din pacate nu am nimic pe cap si apa imi aduce toata sarea de pe fata in ochi. Cam ustura si sunt momente in care orbecaiesc cu ochii semiinchisi. Noroc ca drumul forestier e lat. Astept cu nerabdare sa-l vad pe Istvan, fratele lui Rudi, coechipierul meu de catarat. Stiu ca el e la check point-ul unde se termina urcarea. Merg pe o creasta prin ceata. Din fericire e bine marcat. Cate un tunet mai picmenteaza atmosfera. Ajung si las bucuria sa ma cuprinda. Imi dau drumul la vale cu capul vidat de ganduri. Trag cu coada ochiului la peisajul care se ghiceste prin ceata care s-a mai ridicat. Din nou mult verde. Frumusetea zonei se ridica la nivelul reputatiei. Ajung la o coborare mai accidentata prin padure. Noroi la greu si ceva pietre. Dar a trecut de mult vremea in care calcam cu grija ca sa ma feresc de noroi. Imi dau drumul la picioare. De unde alergam de una singura, ma trezesc cu oameni in fata. Par sa se uite pe unde calca... :) E si tipa din fata pe care nu o mai vazusem de ceva vreme. E si Rudi care calca mai cu grija din cauza genunchilor. Eu nu am probleme si ma las cuprinsa de betia coborarii si ii depasesc. La ultimul punct de realimentare mi se baga sub nas o farfurie cu "bombonele". Mi se spune ca e glucoza. Aha. E bine venita. Aflu ca mai am vreo 100m diferenta de altitudine de urcat. Dar asta nu imi strica buna dispozitie. Pornesc cu avant. Imi simt ficatul. Incearca sa-mi spuna ceva. Asta ar putea sa imi strice bucuria. Ii inchid gura cu un gel. Schimb cateva cuvinte cu un concurent pe care il cunosc. Se plange de crampe. Eu nu cunosc inca senzatia. Batul de schi fisurat la schi in Austria isi da obstescul sfarsit la ultimul check point. Ma opresc sa bag varful rupt in rucsacel. Ma prinde din urma Rudi si ma depaseste. Dar nu intarzii nici eu prea mult si sunt imediat in spatele lui. Sunt cu totul in afara senzatiei de competitie, de concurs. Nu ma gandesc deloc la clasament asa ca imi trece prin cap ca am putea merge impreuna pana la final, dar picioarele mele sunt ascultatoare, fac tot ce le spun sa faca si tentatia de a o da la vale e prea mare. Ma desprind. Am studiat cu atata atentie harta traseului incat nu stiu unde se termina. N-as vrea sa mai am de alergat pe astfalt. Trec un podet improvizat peste un parau si ma trezesc cu poarta de finish in fata intr-o poiana. O trec usurata. Un final potrivit.

Ca si concluzie. Vreau sa multumesc oamenilor care nu ma cunosc personal, dar probabil ca ma stiau din poze, din bloguri si m-au incurajat pe parcurs. Si probabil ca raspunsul la intrebarea "Ce caut la astfel de concursuri? " o sa-l aflu participand in continuare chiar daca nu sunt specialitatea mea, chiar daca ma intreb uneori care este graba :). Cu siguranta, faptul ca exista oameni pasionati care organizeaza astfel de concursuri fara interese materiale, din dorinta de a insufla aceasta pasiune si altora este un motiv de inspiratie.

Verde de Paltinu

2010-04-18T10:04:00.000-07:00

Suna ceasul. E 6 am. Am dormit 3 ore si mintea mea nu vrea. Hai ca mai stau un pic. E un tren si mai tarziu. Mai dorm o ora. Dupa inca o ora de nesomn, am picioarele grele, mi-e frig si sunt gata sa renunt. As putea sa ies cu bicla pe langa Bucuresti, mai tarziu, nu? Nu. Un moment de luciditate si ma tarasc din pat. In 20 de minute sunt gata. Sunt nauca, uit casca si manusile, dar nu conteaza. Ma intorc in ultima clipa dupa telefon. Merg singura si ar fi bine sa-l am la indemana. Ajung la timp la gara. In tren, un iranian imi fotografiaza plin de uimire bicicleta agatata in compartimentul special amenajat. Mda. I-am luat pe iranieni la faza asta.

Afara e cam intunecat si frig. Imi scade usor morarul. Cobor din tren in Campina. Ar trebui sa nimeresc drumul catre Valea Doftanei, dar nu ma grabesc nicaieri. Ma las purtata de primul drum aflat in cale. Stiu ca o se trec pe langa casa Iulie Hasdeu. Curand imi dau seama ca ma indrept catre DN1. O iau in directia opusa. La urmatoarea intersectie decid ca e momentul sa pun intrebari. Aflu ca trebuie sa urc si sa cobor vreo doua dealuri pentru a reveni pe drumul cel bun. Nu-i bai. De asta am venit aici : ca sa urc.

Ma aflu pe drumul cel bun si numar kilometrii. Pedalatul de una singura sub un cer plumburiu nu e sportul meu favorit. Incepe urcarea de la lacul Paltinu. Ajung incetisor sus si cerul se deschide. Culoare. Totul e verde. Verde crud al inceputului. Verde turcoaz - nestemata lacului. Verde intunecat al vietii vesnice. Sunt cu aparatul foto in maini si incerc sa prind cat mai multe nuante. A meritat efortul de a ajunge aici.

Mai departe drumul e cunoscut : Secarie - Comarnic. Incurajarile primite de la soferii care au trecut pe langa mine mi-au usurat urcarile. Pe partea finala ma ajunge oboseala si aleg drumul cel mai scurt. Ajung la timp in Campina pentru a prinde trenul. Rapidul de Budapesta care are o intarziere de 3 ore. Poate si la capitolul asta ii intrecem pe iranieni.

In gara trec pe langa doua cozi lungi la casele internationale. Vulcanul care isi face de cap in Islanda ne readuce pe toti cu picioarele pe pamant.

Ajung acasa. Parchez bidiviu, recuperez casca de unde o lasasem, imi reiau locul in pat. Acum pot sa dorm....

Din nou despre memorie

2010-02-26T02:00:00.000-08:00

Nu am mai scris nimic pe blog de luni de zile. Intru ca sa scriu cateva randuri si regasesc alte cateva randuri nepostate despre memoria mea de care uitasem cu desavarsire. Poate ar trebui sa scriu mai des, poate chiar am nevoie de o metoda de a imi inregistra gandurile ca sa nu ma uit. :)

Revenind. Citesc Usa interzisa de Liiceanu. Recitesc dupa cum mi-am dat seama undeva dupa pagina 70. In primele 70, mi-a placut cum prezinta depresia ca o destramare a sistemului de iluzii. Oare mi-a placut si prima oara? :) Poate, dar ce am recunoscut cu siguranta la a doua citire este modul in care Monica Lovinescu a gatit macaroane cu branza la cuptor ( le-a bagat fara sa le fierbe). Se pare ca e mai usor sa identifici anecdote decat idei.

Memorie proasta

2009-09-14T07:00:00.000-07:00

Cum faci sa tii minte ca ai memorie proasta? :))

Am facut un traseu lung de alpinism. In ultima vreme am facut trekking, mtb, catarat aproape deloc. Asa ca mi-a fost greu. Nu am mers cap, m-am cam tras de toate buclele intalnite in cale. Retragerea a fost pe intuneric si am intrat in aceea stare de oboseala totala. Daca ma opream cateva momente sa-mi trag sufletul ma lua somnul si devenea greu sa-mi mentin echilibru. Ma tot gandeam ca nu mai fac asta niciodata, ca nu o sa ma mai aduc in starea asta niciodata.

Acum, dupa doua zile, am uitat partea neplacuta si ma intreb cum am putut sa nu fac asta in ultimele luni de zile.

Muchia Zanoaga

2009-01-26T01:26:00.000-08:00

O tura de o estetica desavarsita. Cuvintele mi se par prea mici pentru a descrie ce am vazut.

Catalin Pobega a facut o descriere a turei:

http://alpinet.org/main/articole/blog_ro_id_2912.html

pozele lui :

http://picasaweb.google.co.uk/pobegacatalin/MuchiaZanoagaIarna1011Ian2009#

pozele lui Rudy

http://picasaweb.google.com/nagy.rudolf.sandor/2009_01_11_MuchiaZanoaga_Fagaras#

In tarile calde

2009-01-12T02:56:00.000-08:00

Sarbatorile de iarna. Ceva vacanta, dar oboseala mare. Vreau sa schimb scenariul ultimilor ani cu sarbatori petrecute prin muntii patriei. De ce nu o scurta migrare in tarile calde? Si am prieteni, Laura si Cristian care merg in Maroc....

Casablanca. Un oras aspru departe de romantismul inspirat de celebru film. Dar o sa ma concentrez pe ceea ce mi-a placut ...

Fotbalisti plutind pe nisipul ud.

Luminile apusului

Ar putea fi mai curat, dar nimeni nu arunca cu pietre in cei ce isi arata afectiunea pentru persoane de sex opus :)

Copii din medina.

Marrakech.

Am gasit berzele "noastre".

Cosurile de gunoi.

Curmalele.

In Maroc se alearga. Chiar si in conditii mai putin prielnice, cu poluare si masini trecand pe tine.

Muntele.

Prima zi. Plecare din satul Imlil(~1700m). Punct final refugiu Toubkal(3207m). Un drum lung cu panta lina. Putina zapada. Am ajuns in adidasi la refugiu pe un soare arzator.

A doua zi. O cursa solitara pana pe unul din cele doua varfuri care se fac in mod frecvent in zona - Timesguida(4089m) . Am plecat primii, m-am intors prima. Traseu lejer fara nicio dificultate tehnica. La intoarcere un pic de viscol. Laura si Cristian au stat mai mult pe traseu si au putut savura vantul mai mult. :)

A treia zi. Si mai mult viscol si ninsoare. Am ajuns pe cel mai inalt varf din Atlasul Inalt Toubkal(4167m) impreuna cu 2 spanioli. Am fost singurii care am atins varful in aceea zi. Ceilalti au decis sa astepte o zi mai frumoasa. Singura poza de varf a ramas la spanioli care au tulit-o din zona inainte de a apuca sa facem schimb de adrese.

A 4 -a zi. Remake. O vreme mult mai frumoasa.

S-a mers in haita :). Grupuri mari cu ghid s-au avantat catre atractia zonei. Cum nu aveam chef sa lenevesc toata ziua am recucerit si eu Toubkal-ul. Si de data asta am si dovada....

Refugiul Toubkal.

Sunt de fapt doua. Si sunt la un cu totul alt nivel decat pe la noi in tara. Noi ne-am bucurat de ospitalitatea celui mai vechi. Ghizii de aici nu sunt tocmai culmea profesionismului, dar amabili si veseli.

Si cum zilele mele in Maroc erau "numarate", ziua a 4-a de munte s-a terminat in Marrakech. Si de aici plecarea spre Romania.

Ce nu am fotografiat.... satele berbere de la bazele muntelui in lumina difuza a inserarii, rasaritul vazut din tren pe drumul dintre Marrakech si Casablanca, o multime de oameni... Din pacate musulmanii au o anumita ostilitate fata de turisti cu camere foto in mana.

Schi in Fagaras

2008-12-18T00:28:00.000-08:00

Trupa mare. Risc de avalansa la fel de mare pentru Fagaras. Mergem totusi la fata locului sa vedem ce si cum.

Sambata dimineata plecarea. Ajungem devreme la Capra. Zapada putina rau. Nici vorba de avalanse. Urc la cota 2000. O portiune cu schiurile in spinare. Apoi cu ele in picioare. Zapada proasta, cu crusta. Inaintez greu. Mi-am lasat coltarii de schiuri acasa. Ce sa faci cu ei in pulver? Socoteala de acasa nu se potriveste cu conditiile de la fata locului. Incep sa cred ca nu voi avea parte de schi. Crusta e inamicul meu numarul unu. Nu reusesc coborari controlate.

Lasam o parte din lucruri la salvamont. Trecem tunelul si dam de Balea. Ceva mai multa zapada si mult mai buna. Nu prea stiu unde mergem. Urc dupa ceilalti. Pe drum imi dau seama ca mergem spre Valea Doamnei. Nu stiu la ce sa ma astept. Nu am mai schiat pe ea. Ajungem in sa. Imi scot pieile de foca, blochez legaturile si o dau la vale dupa ceilalti. Surprinzator, dar ma simt bine pe schiuri. Coborarea e usoara, zapada minunata. Ma afund de vreo 2 ori in zapada. Ridicarea de pe jos e anevoioasa. Zapada e mare. Betele de schi intra pana la prasele. O ultima panta mai accentuata si sunt in extaz. Din pacate aici se termina. A sosit momentul sa ne intoarcem de unde am plecat. Prima portiune e dificila fara coltari. Un strat surpeficial de zapada proaspata care nu tine. Sub el zapada inghetata. Derapez de cateva ori. Ma refugiez pe o creasta inierbata. Scot schiurile si o iau la picior. Gioni si Florin, mai experimentati in ale schiului de tura, sunt departe. Revin pe schiuri. Ne oprim o panta mai jos de sa. Lungimea celei de a doua coborari este hotarata de fiecare pentru sine. Eu ma dau pana in acelasi punct ca si prima oara. Ma simt bine si nu ma descurajeaza urcarea care acum pare si mai grea. Vantul bate in rafale si vine din fata. O clipa de neatentie si ma trezesc pe jos dupa o rafala. Incepe sa se lase intunericul. E semiintuneric cand ajung in sa. Decid sa nu scot lanterna. Incepe coborarea. Merge greu. Viraj cu viraj. Nu din cauza pantei. Ma ia cu ameteala din cauza lipsei reperelor vizuale. Uneori nu-mi dau seama daca ma misc sau stau pe loc. Ajung cu greu la cabana Balea. Aici se face regruparea. Gioni a luat-o inainte. Da o fuga jos pana la Capra sa-si schimbe claparii. Cei noi inca nu s-au acomodat cu stapanul :).

O ultima sfortare si ajungem "acasa". Salvamontul de la cota 2000. Niste palinca si ceva vin si oamenii incep sa spuna adevarul :).

Duminica dimineata. Ma trezesc cu greu. Plecam tarziu. Tot valea Doamnei. Tot viscol. Nu fac decat o coborarea scurta. Oboseala acumulata in ultimul timp isi spune cuvantul. Decid sa nu ma chinuiesc. Ma retrag prima spre Paltinu unde am lasat ceva bagaj. Unul cate unul ne strangem toata trupa.

Coborarea de la cota 2000 spre Capra e minunata. O facem pe schiuri pana jos. A nins peste noapte. 20-30cm de zapada proaspata. Masinile sunt sub zapada. Din fericire puterea celor 4 e cu noi si pornim spre Bucuresti fara probleme. O ploaie neprietenoasa ne insoteste tot drumul. Zapada ramane in sufletele noastre si pe capota masinii. La fiecare frana brusca se mai risipeste ceva din bucatica de iarna pe care vrea Gioni s-o faca cadou baiatului lui... :)

In afara subiectului

2008-12-17T06:49:00.000-08:00

Imi place sa ma joc cu cuvintele. Un jongleur care isi arunca popicele in aer. Sa iti mentii ideilei in stare de levitatie. Sa le lasi sa cada una cate una. Sa descoperi un model cu totul aleator. Are sens ce ai creat sau nu?

Am cautat pe munte simplitatea si concretul incercand sa ma simplific pe mine. Ce nu s-a potrivit tiparului am taiat. Mi-e dor de ceea ce am lasat in urma.

Fara poze

2008-12-09T12:22:00.000-08:00

Trebuia sa fie ziua mea. N-am dispozitie pentru petrecere. Va fi altadata. Ma decid la un weekend in Costila in amintirea vremurilor bune. Coechipier Victor. Din Bucuresti plecam trupa de 5 cu masina. Am uitat aparatul foto asa ca nu vom avea dovezi.

Nu am mai urcat de ceva vreme la refugiu. Am unele surprize. Cativa copaci au deviat poteca pe ici, pe colo. Dar in rest....cunosc fiecare centimetru. Urcam destul de rapid. Zapada ioc. Miezul noptii ne prinde la refugiu. Dezbatem traseul din ziua urmatoare. Nu ajungem la nicio concluzie. Singurul lucru sigur e ca va veni si Teo cu noi.

Sambata dimineata. Suntem lenesi. Trezirea se face tarziu. Variantele cu trasee lungi cad. Victor tot ar vrea in Peretele Galbinele. Prudenta primeaza insa si ne decidem pentru traseul Fisura Insorita din Tancul Mic facut integral, pana pe varful tancului. Peretele e uscat. Teo face primele trei lungimi cap. Se misca rapid. Victor dupa el. Vin si eu din urma. :) Mai repede decat ma asteptam. Parca nu au trecut chiar degeaba anii.... Incepe sa bata vantul. S-a cam dus cu conditiile de vara,de papuc. Victor preia stafeta. Ajungem in varf fara emotii. Aceeasi retragere cu o brana emotiva intre saua in care iese traseul Hermann Buhl si copacul de rapel. Ajungem pe lumina la refugiu. Discutii aprinse despre echipament, catarat. Pe mine ma ia repede cu somnul. Ziua urmatoare decid cu Victor sa mergem inspre peretele Galbinele. Nu prea stim ce traseu. Sa speram ca noapte va fi un sfetnic bun.

Trezirea cu noaptea in cap. Vesti proaste. A plouat. Acum e lapovita. Ezit. Victor e insa vigilent. Spera ca mai sus a fost mai frig si a nins. Ceea ce inseamna tot conditii dure de catarat. De data asta ma hotarasc sa nu dau inapoi. Pornim. Incepem sa urcam pe valea Galbinele. Ma opresc des. Nu vreau sa ma supraincalzesc. Mi se pare foarte cald. Deja am transpirat. Placerea de a sta in regrupari va fi si mai mare. Ne uitam dupa intrarea in traseul Grotelor. Ajungem prea sus. Avem o vedere asupra traseului. Portiunea de intrare pare apetinsata. Fata cazuta plina cu zapada. Nici unul dintre noi nu a fost vara pe acolo. Putin probabil sa gasim linia traseului. Iar eu as vrea sa ajung in Bucuresti la o ora normala. Hai in Umarul Galbinele. Traseele de acolo le cunosc. Traseul Rosculet a fost lejer vara.

Victor va merge cap pe tot traseul. Pe prima lungime nicio asigurare fixa. E totusi usoara. Prima inghetare a mainilor. Ma lupt cu un tricam mai incapatanat. Dar nu las nimic in urma mea.

Pornirea in urmatoarea lungime e un pic nervoasa. O mica neatentie si ma trezesc cu Victor langa mine in regrupare. A doua pornire e mai norocoasa. Il pierd din vedere repede. Sunt niste locuri unde sta mai mult. Nu e de bine. Imi vine randul. Mda...incep sa inteleg ezitarile lui Victor. Un singur piton pe lungime. O mica surplombita care mie mi-a cam taiat rasuflarea. Ajung in regrupare. Suntem inca in grafic.

Vara, din urmatoarea lungime am retinut doar plecarea ca fiind mai ciudata. Acum toata e ciudata si iese de 55m. Asigurari cu totul insuficiente. O proba pentru Victor de curaj. O proba de rezistenta la frig pentru mine. Cand am ajuns eu in regrupare nu prea mai eram in grafic. Ora 16 si ceva. Abia am timp sa privesc spre Omu si sa "fac" poza zilei. Iese statia meteo pentru scurt timp dintre nori si se vedea lumina apusului.

Ma gandesc ca nu e totusi grav. Inca 10m si suntem pe varf. Alta portiune care vara e super usoara. Acum insa, fara asigurari, Victor alege o varianta inedita care dureaza. Cand ajung pe varf e deja intuneric. Ne-am scos frontalele. Incepe retragerea. Un prim rapel intr-o sa. Incepe sa bata vantul. Din ce in ce mai tare. Un rapel lung spre Scorusi. Ajungem intr-o brana. Corzille sunt inghetate. Tragem de ele. Nu vin. :) Ne plimbam de colo, colo pe brana cautand locul ideal, unghiul ideal . Il gasim. Usurare. Eu stiu ca ar trebui sa mergem pe brana ca sa iesim in Scorusi. Victor gaseste insa un inel. Dam un nou rapel lung cu speranta de a da de poteca. Ratam de putin. :) Avem de facut o coborare expusa de vreo 15m. Trecem si peste asta. Visez la strunga Galbinele. N-am baut nimic toata ziua si ultima ciocolata a fost la intrarea in traseu. Viscolul imi spulbera visele. O mica reorganizare de echipament si fugim cat putem de repede de acolo. Sunt cu resursele pe zero. Cobor anevoie. Victor a luat-o inainte. Si apa e cu el. Jos, undeva aproape de poteca spre refugiu il vad ca se opreste. Ajung langa el. Beau. Rontai jumatate de corny. Pornim. Nu mai avem sanse sa prindem vreun tren. Aflu de ce se oprise Victor. A calcat intr-o gaura in zapada si si-a reactivat o entorsa mai veche. S-a dus si cu planul de rezerva. Ma gandeam sa ramanem la refugiu pana la 3 noaptea si apoi sa coboram ca sa luam primul tren de dimineata. Trebuie sa coboram acum cat e entorsa calda. Suntem la refugiu. E in jur de 21.

Ne facem bagajele. Iau cat mai mult din echipament. Ma clatin sub greutatea rucsacului. Mergem incet. Victor calca cu grija. Trecem de izvor cu bine. Mai jos frunzele ude ne joaca feste. Suntem o echipa "la pamant" :). Nici eu din cauza greutatii, nici Victor din cauza piciorului nu reusim sa ne redresam cand alunecam pe ele si ne regasim in acelasi timp ridicandu-ne cu greu de pe jos. Suntem in Busteni. Trecute de 23 fix. Incercam o jumatate de ora autostopul. Niciun milostiv la ora asta. Ne refugiem in gara. Locurile sunt limitate. Impartim bancile cu doi vagabonzi. Izbavirea vine impreuna cu acceleratul de ora 5.

Concluzia? O zi de nastere de neuitat. :)

Uneori trebuie sa ai un pic de credinta

2008-12-02T01:03:00.000-08:00

1 decembrie. Ziua nationala a Romaniei. Ocazia pentru un weekend prelungit. Idei multe, posibilitati multiple si o prognoza care strica totul. Sambata vreme rea cu precipitatii urmata de doua zile de vreme prea buna cu temperaturi ridicate.

Vineri seara pun la cale totul cu Rudi. O tura in Leaota. O traversare cu plecare din Runcu catre Bucegi. Fara cort, fara saci de bivuac. In prima noapte mizam totul pe o stana. Mai merg cu noi Silvia si Tori.

Sambata dimineata ne intalnim cu totii in autogara IDM cu gandul de a prinde un microbuz catre Targoviste. Primele doua microbuze nu trec de standardele noastre de calitate si le lasam sa plece. Cel de ora 7 este insa votat in unanimitate(si de cei intarziati :) ) si pornim in marea aventura. Visez pe drum o ploaie. O trec la capitolul cosmaruri. Microbuzul ne lasa pe langa gara din Targoviste. Un taxi rezolva orice problema de orientare. Suntem in statia din care se iau microbuzele catre Fieni. Nu stam prea mult si suntem din nou in miscare. Din Fieni suntem preluati imediat de alt microbuz care ne duce pana la drumul forestier care pleaca din Runcu. Eficienta maxima.

Pe la ora 10 suntem la intrarea in "traseu". 9km catre manastirea Adormirii maicii domnului. Necrediciosii solicita o confirmare din parte hartii. Verdictul este fara echivoc. Avem ceva timp pentru a ne spune rugaciunea. Pornim pe o burnita marunta. Se lucreaza la drum. Muncitorii ma intreaba de cei doi care au disparut in Bucegi cu o saptamana inainte. Nu am informatii proaspete. Sunt intrebata de unde sunt .... ca sa se stie ceva despre nebunii care pleaca pe munte pe vremea asta. :)

Ajungem langa manastire. Tori, pe post de Toma Necredinciosul, protesteaza. E prea cald, prea umed, nu se vede nimic. Eu cred ca vor urma vremuri mai bune. Pornim catre cabana Leaota. Treptat peisajul se tranforma in unul hivernal. Ninsoare, chiar viscol. Ajungem. Visez la un ceai cald. Cabana inchisa imi spulbera iluziile. Ne continuam drumul. Galma dupa galma. Pentru cateva momente ceata se ridica si ne putem gasi locul in spatiu. In rest, inaintam dupa GPS si busola. Ne prinde intunericul intainte de a atinge varful. Nivelul zapezii creste, vizibilitatea scade. Gps-ul ramane unicul reper. Dar suntem "puternici" si ne atingem obiectivul :). Poza clasica de varf.

Coboram in cautarea stanei salvatoare. Nu avem insa coordonatele incarcate pe Gps. Bajbaim prin intuneric. Cateva pante cu zapada inghetata imi dau emotii. Bocancii mei obositi(de vreo 5 ani ii plimb pe munte) nu mai fac fata la astfel de incercari. Inevitabilul se produce. Decizia e unanima. Bivuac in padure. Ne gasim un brad mare si il declaram "stana" noastra. Tori si-a luat totusi sacul de bivuac. Restul improvizam.

Pana ne aranjam culcusul, se elibereaza si cerul. Stele si luminile platoului Bucegi.

Dimineata ne trezim odata cu soarele. Un cer fara nori. Au nimerit-o cei de la meteo.

Pornim avand in minte doua variante. Padina si statia meteo de la Omu. Dupa vreo jumatate de ora zarim si stana. Are acoperis. Nu e buna :).

Avem track incarcat pe Gps, dar nu suntem noi oamenii care sa urmeze carari umblate de altii. Ochiometric gasim o scurtatura. O coborare prin padure, mergem prin vale pana la un valcel bine conturat, o urcare sustinuta pentru a iesi din nou din padure si gata....traverseu scurt pana in Saua Strunga. Simplu. Pana la partea cu traverseul toate bune. Apa gasita in vale e mai mult decat binevenita. Si incepem sa traversam. Si traversam....tot dam rotocoale crestei. Zapada e proasta. Ne afundam cand ne e lumea mai draga. Tori decide sa iasa in creasta. O vreme il urmez. Apoi ma cuprinde din nou frenezia traverseului. Risipesc multa energie si timp. Ne regrupam in cele din urma pe drumul cel bun. Ne-a cam pierit cheful de a urca pana la Omu.

Mergem agale. Ne apropriem de sa. Problema. Avem de ales intre doua. Bineinteles ca o alegem pe cealalta. Saua Strungile Mici. Macar vad locuri noi. :) Din nou zapada proasta. Tori nu mai rezista. Isi pune rachetele. Si dus a fost. Noi, ceilalti, inotam prin zapada. Ajungem la Padina in lumina apusului.

In cabana ne izbim de civilizatie. Fum, galagie, oameni turmentati :). Ne refugiem in sediul salvamont. Suntem singurii cazati aici. Incercam sa facem un plan pentru ziua urmatoare. Inca ne e gandul la Omu. Dezbatem variantele cand ma trezesc vorbind singura. Hmm...

Luni dimineata. O trezire tarzie dupa cum banuiam. Afara pare foarte cald. Nimeni nu mai are chef sa mearga undeva. Ne alegem ruta clasica si mai scurta. Piatra Arsa - Jepii Mari - Busteni.

Pornim. Nu se grabeste nimeni, nicaieri. Baie de soare. Un MBS (mamaliga cu branza si smantana pentru necunoscatori) la Piatra Arsa si coborarea lunga pana in Busteni pe drumul binecunoscut.

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa. :)

Poze facute de Rudi,Silvia si Tori. Mai multe la adresa

http://picasaweb.google.com/nagy.rudolf/2008_11_29_Leaota#

O zi la schi prin Baiului

2008-11-23T03:11:00.000-08:00

Ar fi trebuit sa particip la aniversarea unui prieten. Tura devenita traditionala pe creasta Balaurului si baute la statia meteo de la Omu. Se intampla insa neprevazutul. Un deces in familie. Sambata in loc sa infrunt nametii la munte, o conduc pe bunica mea pe ultimul drum. Sper ca este intr-un loc mai bun acum....

Seara imi dau seama ca nu as mai suporta inca o zi de tristete prin Bucuresti asa ca pun mana pe telefon si gasesc amatori de schiat pentru ziua urmatoare. Duminica dimineata ne regasim 6 prin gara. Se merge in Azuga. A nins mult...dar fiind prima zapada insuficient pentru ca partia sa fie in conditii bune. Din cauza asta nu gasim cartele cu mai multe puncte. Luam cate o urcare la un pret usturator. Prima coborare pe Sorica. Ma doare inima la fiecare piatra pe ca o simt sub schiuri. Imi simt si picioarele cam la fiecare viraj. Merg chinuit. Prima zi de schiat din sezon. Am uitat si putinul pe care il stiam.

La a doua coborare ne avantam pe Cazacu. Un pulver minunat de aproape un metru dar care nu a facut nici un fel de priza cu pamantul. Sunt locuri unde merg aproape numai pe pietre. Legatura imi sare prea usor. Ma strang de vreo doua ori cu greutate dintre nameti.

Jos langa gondola se face regruparea. A venit si Bubulu cu trupa lui. Suntem un grup eterogen. Unii cu placa, unii cu legaturi de tura, unii cu legaturi normale. Mai facem o urcare cu gondola.Ne avantam apoi pe creasta in cautarea unei zapezi mai bune. Ne insiram unul cate unul sub un vant care ne indoaie. Ma trezesc intr-un turbion de zapada. La 2 metrii sub creasta, vantul nu mai loveste direct, dar rascoleste totul in jur. 2 metrii mai sus suntem din nou in linia intai. Urcam pana pe varful Cazacu. O scurta pauza si o dam la vale. Sau cam asa ceva :) Zapada e viscolita. Putina si cu crusta. Fac cateva viraje chinuite. Vad un prieten care si-a luat schiurile in brate si se misca mai repede decat mine. Ii urmez exemplu. Cei mai buni schiaza de parca ar fi cea mai buna zapada cu putinta. La 100m de padure dau din nou de pulver. Imi pun schiurile in picioare si o iau catinel in jos. Zapada e mult mai buna, dar mare. Ma dau cu stangacie. O noua regrupare. Incepem sa urcam. Cine poate deblocheaza legatura. Restul inoata prin zapada. Ajungem pe o culme. Un nor negru a trecut peste noi si a lasat niste fulgi. Acum vizibilitatea e din nou buna.

Photo by Catalin Pobega

E frig. Bubulu testeaza tipurile de zapada prezente. Un grup de invatacei se strange in jurul lui. Eu am altele in minte si in suflet. Cine spune ca o moarte asteptata e mai putin dureroasa? Vai ce tanar era. Vai ce batran era. Oamenii dragi lasa in urma lor acelasi gol.

Urmeaza ultima coborare a zilei. Prin padure. Aceeasi stangacie si panta e si mai mare. Copacii tot vin spre mine. :) Ajung totusi intreaga jos. Dam de un drum. Marsaluim ceva pe el. Se lasa intunericul. Ajungem la gondola. Un ceai, un croissant si ne imprastiem prin masinile disponibile.

Concluzie? Prima zi de iarna. O zi frumoasa. Dar muntele nu e un panceu universal. Cel putin nu pentru mine.

Catalin Pobega - fotograful de serviciu :). Pozele lui la adresa:

http://picasaweb.google.co.uk/pobegacatalin/Schi23Nov2008#

Mama,frate, cat am putut sa coboram!

2008-11-18T10:59:00.000-08:00

Prognoza buna, dar frig. Hm...ce as putea sa fac in weekend? Vreau neaparat o zi de tura. De la maraton nu am mai facut nimic sustinut. Dar as vrea si o zi de catarat. Intreb in stanga si in dreapta. Multe variante, multe optiuni. Dar nici una nu e chiar ce mi-as dori. Si parca nu am chemare sa duc munca de convingere, sa trag de oamenii mai putin hotarati. Incepe sa se contureze o noua optiune.... o tura solitara. Aveam de weekendul trecut o idee. Busteni - Jepii Mici - Babele - Pestera - vf Omu - Busteni. O tura banala care insa imi asigura diferenta de altitudine de peste 2000m pe care mi-o doream. Decizia finala o iau in clipa in care imi dau seama ca imi e un pic teama sa merg singura. E bine sa-ti confrunti temerile. :)

Ma prezint la trenul de 6.30. Dau de un compartiment plin de montaniarzi. Pe unii ii cunosc asa ca ma lipesc de ei. Vor sa mearga in Crai. Se uita cam lung la mine ca sunt singura. Nu dau prea multe explicatii. Sunt prea ocupata sa dorm. Cobor in Sinaia si ma duc la ceea stiam ca e statia de microbuze pentru Busteni. Dupa vreo 20 de minute se milostiveste de mine o localnica si ma informeaza ca acum microbuzele opresc chiar langa gara. Mda... o prima jumatate de ora irosita. Dar nu e grav. Ajung la intrarea in traseu pe la 9.35.Timp berechet mai ales ca am venit pregatita si pentru o eventuala a doua zi: sac de dormit, mancare pentru doua zile etc.

Incep sa urc. In primele 20 min trec pe langa niste turisti. Nu vreau sa alerg. Cu fostii mei bocanci de iarna Salomon ar fi cam greu. Am venit insa hotarata sa merg sustinut. Asa ca nu o sa mai vad picior de om pana la cabana Caraiman. Dupa un inceput alert, mai reduc motoarele. Pe la 1600m dau de soare. Imi reincarc bateriile.

Daca nu ar fi din cand in cand zumzaitul de la cabina as fi putut sa uit ca sunt pe una dintre cele mai populare poteci din Romania. Semnul de civilizatia nu ma deranjeaza prea mult. Nu am atins chiar starea "Zen". Orice teama a disparut in clipa in care m-am hotarat sa merg, dar singuratatea e chiar acolo langa mine. Ajung la cabana Caraiman.

Un grup mare e in fata cabanei. Nu ma opresc. Vreau sa ajung in jur de ora 12 la Babele. Pe drum intalnesc un grup mare de copii. Unul ma intreaba daca una din crucile mici de langa Cabana Caraiman e crucea Caraiman. Il informez ca trebuie sa se uite dupa ceva mai mare. :) Vorba se raspandeste in tot grupul. Au reusit sa se rataceasca. Au pe cineva spunand cuvintele magice : Mama,frate, cat am putut sa coboram! Coborasera vreo 150 m. Se pare ca sportul preferat al romanilor este urcatul cu telecabina.

Ajung la Babele. Fac pauza de masa afara la soare. Vremea e superba, dar "briza" adie din cand in cand. O iau repede la vale catre Pestera. Dau peste niste copii deliciosi care se joaca de'a fata'scunselea printre "babe" dar mi-e jena sa le bag aparatul in ochi. Ma multumesc cu un "cutulache".

Cobor alene. Intalnesc oameni care urca. Unii nu sunt la prima tinerete si merg incet. Dar bravo lor.

Ajung la indicatorul catre vf Omu. Spune trei ore. E abia ora unu. O sa ajung devreme la statia meteo de la Omu. Imi fac un autoportret. Dunga dintre sprancene nu e semn de suparare. Se pare ca e semnul meu distinctiv :). Ar trebui sa fiu extrem de relaxata, dar se pare ca sunt mai degraba concentrata. Fotograful e de vina. Nu a reusit sa-mi smulga niciun zambet.

Incep sa urc fara sa fortez. Parca as vrea sa o lungesc, sa am ce face si maine, sa ma bucur de soare, de munte.

Singura data cand am fost pe aici era iarna, viscol. Ajungerea la Omu a fost una din aventurile epopeice. Vantul m-a ingenunchiat cand am ajuns in creasta. Acum totul e liniste. Ajung in zona cascadei de pe Obarsia. Ma opresc sa fac cateva poze. Aparatul meu simplu, usor, bun pentru traseele tehnice, nu ma ajuta prea mult acum. Si nici lumina puternica.

Asa ca purced mai departe. Imi dau seama ca o sa ajung pe la 3. Nu o sa raman la Omu. Poate cobor la Malaiesti pentru a continua a doua zi spre Bran. Din nou aproape de iesirea in creasta se simte vantul. Nu e foarte tare, dar nu mai pot sa merg la maneca scurta. Intru grabita in statia meteo. Aflu ca sunt -2.5 grade Celsius. Dupa vreo 10 minute mai apare un cuplu. Vor sa mearga la Maleiesti, dar mie mi-a pierit cheful de solitare. Poate gasesc totusi pe cineva pentru o escalada mica. La 15.50 plec spre Busteni. Nu ma gandisem ca de una singura nu e bine sa stau prea mult in padure. Acum ma gandesc :).

Merg bine, desi imi simt genunchii. Cand ajung in padure e inca lumina si imi dau seama ca as putea prinde trenul de 18.30. Fara sa alerg. Toata ziua am avut senzatia ca merg destul de incet. Nu o fi ritm de concurs, dar mi-am indeplinit planul mai repede decat credeam. Ajung pe la 18.10 la gara din Busteni si prind acceleratul de 18.06 :)). Trenurile de pe valea Prahovei au intarzieri mai mari decat am eu.

Cateva telefoane ma lamuresc ca ziua urmatoare nu va fi zi de escalada. Nu am gasit doritori. Motivatia pentru o noua zi de mers nu exista, asa ca va fi doar o tura de alergare in jurul Herastraului prin atmosfera umeda si mohorata specifica iubitului nostru oras in aceasta perioada a anului.

Concluzia? Nu sunt omul solitarelor, dar a fost o experienta interesanta, revigoranta. Nu e cel mai rau lucru care se poate intampla. Nu imi propun neaparat astfel de ture, dar daca va mai fii sa fie ....sper sa ma suport mai bine si sa-mi descretez fruntea :)

O aducere aminte

2008-10-20T03:17:00.000-07:00

In ultimele doua weekenduri mi-am adus aminte. Cum e cu buclele, cu papuci noi de catarat.

Mai intai in Cheile Rasnoavei. Coechipier...Catalin Pobega.

Un weekend linistit de refacere dupa maratonul PC. Imi propun din traseele clasice, bine pitonate din Peretele Animalelor. Pe cele mai usoare le-am facut de mai multe ori. Pentru cele mai grele e nevoie de un antrenament pe care nu-l am. Asa ca vor fi cele usoare.

Sambata Mielul cel Bland. O ascensiune fara istoric.

Mergem cap schimbat. Catalin si-a luat aparatul cu el si in loc sa ma fileze pe mine isi face de lucru cu el... :)

Retragere eleganta prin rapel.

Catalin nu a mai facut traseele din zona. E entuziast si ar fi vrut sa mai facem unul. Dar eu sunt cam blazata. Le-am repetat de multe ori. Pana la urma lenea invinge si ne refugiem in fata unui bulz si a unui pahar de vin in restaurantul "de la colt".

Duminica Cangurul. Tot cap schimbat.

Las ofranda un friend. Nu am vazut un inel si mana mi-a tremurat cand am pus friendul. L-am impins prea adanc in fisura. Am resimtit lipsa de antrenament si de trasee facute. Vremea a fost superba si aproape iti venea sa faci un plojon in marea de culori de sub tine.

Mai multe poze http://picasaweb.google.co.uk/pobegacatalin/CatarareInCheileRasnoavei1112Oct08#

Urmatorul weekend trebuia sa fie tot in Postavaru. Alt coechipier,Rudy Nagy, si planuri ceva mai ambitioase. Gasim si alta echipa cu masina proprie care merge tot acolo Cornel Sainu si Silvia. Ajungem in chei, iesim din masina ca sa mancam ceva, inghetam si facem cale intoarsa. Decidem sa migram catre sud, catre tarile calde. Imi iau pasaportul din zbor si mergem la Veliko Tarnovo, la vecinii nostri bulgari. Ajungem pe la 17. Nu mai e timp de catarat. Fac cunostiinta cu orasul in schimb. Partea veche este pitoreasca.

Photo by Rudolf Nagy

A doua zi mergem la faleza. Nimic eroic. Fac cateva trasee mansa si muncesc ceva la ele. La sfarsitul zile simt ca am facut ceva si asta e bine....

Photo by Rudolf Nagy

Sfarsim ziua cu o vizita la "restaurantul romanilor". Orasul este plin de romani. Nu prea am auzit limba bulgara...

Mai multe poze http://picasaweb.google.com/nagy.rudolf/2008_10_18_Veliko#

Maratonul Piatra Craiului

2008-10-08T01:01:00.000-07:00

Odata cu intoarcerea din Peru spre sfarsit de august am luat si decizia de a participa la maratonul Pietrei Craiului. Primul pas a fost o mica documentare. Nu aveam idee ce inseamna antrenamentul pentru un maraton. Toate programele de antrenament erau pentru vreo 17-18 saptamani si sugerau un numar impresionant de kilometrii alergati saptamanal. Vreo 40-50 erau in programul cel mai bland. Bun. Eu aveam vreo 5-6 saptamani la dispozitie si nu alergasem in viata mea mai mult de 10 km dintr-o rasuflare. Singurul lucru care ma avantaja era tocmai ceea ce face din maratonul PC un maraton mai special : diferenta de altitudine de aprox 2100m. Experienta mea de mers pe munte nu putea decat sa ma ajute sa fac fata la urcarile si coborarile de pe traseu.

Asadar, am lasat la o parte numarul de kilometrii, mi-am notat doar principiile de baza(cum trebuie organizate alergarile, ce e bine sa mananci si cand etc) si am pornit la drum. Am alergat cat am putut de des, cat am putut de mult si de tare, am facut iesiri de weekend la munte cat mai solicitante si mai ales am stat. O parte foarte importanta dintr-un antrenament este recuperarea de dupa. Asa ca au fost zile in care decat sa-mi fortez oboseala, am preferat sa lenevesc acasa. Mai trebuie sa faci si sacrificii cand vrei sa atingi un obiectiv. M-am apucat de gatit. Mancarea pe baza de sticksuri nu parea sa fie reteta succesului. Unii rautaciosi ar spune ca in ciuda acestui fapt, am trait sa prind si ziua concursului. Iar eu spun ca nu gatesc chiar rau :P.

Ziua Z. Am emotii. N-as putea spune ca ma simt in forma maxima. Antrenamentul concentrat in cele cateva saptamani are efecte pozitive, dar si negative. S-a acumulat o oarecare oboseala in ciuda zilelor sacrificate pentru lenevit. Iau decizii de ultim moment. Importante. Ocupata cu pregatirea fizica, am neglijat alte lucruri. Asa ca am scos de la cutia de gunoi niste incaltari mai vechi gen adidas. Ultima lor aventura trebuia sa fie partea de trekking din Peru, dar se pare ca vor mai avea parte de o ultima cursa. Talpa a inceput sa se desprinda, dar sper sa nu raman desculta pe traseu. Primesc un sfat extrem de util de la Nusu, unul din concurentii cu experienta, si imi schimb decizia de a nu lua bete telescopice. Mi s-a spus ca ma vor ajuta pe urcarea catre refugiul Diana. Eu imi voi sprijini in ele neputinta si in alte portiuni ale traseului.

Start.

Photo by Daniela Torica

Toata lumea incepe sa alerge. Si eu dupa ei. Drumul urca cu o panta abia perceptibila, dar picioarele mele parca sunt din plastilina. Ups. Alerg intr-un ritm slab. Am remarcat cateva figuri in jurul meu si incerc sa le pastrez in raza vizuala. Parasesc drumul forestier si incep o urcare mai abrupta. Incerc sa accelerez, dar picioarele imi sunt de plumb. Suntem incolonati cativa si nu pot decat sa ma mentin in acest mic pluton. Iesim din nou in drum forestier. Am vreo doua fete in fata. Nici gand sa le depasesc. Mentin cu greu distanta dintre noi. Incep sa-mi simt ficatul. Asta e situatia. Concursul nu o sa se amane ca sa prind eu o zi mai buna. Si in 41 de km am timp sa mai recuperez. Iau un gel energizant. Poate mai prind puteri. Am mers mai incet si asta mi-a oferit posibilitatea sa imi mai revin. Dar nu e bine. Ma simt ca la plimbare. Negociez cu dumnealui, ficatul. Incep sa maresc ritmul. Trec de prima fata si ma apropii vertiginos de urmatoarea. O depasesc cu o usoare strangere de inima. Cine stie cand o sa mai dau de o fata? Nu suntem prea multe fete in concurs si e bine sa ai repere. In zona Casa Folea - La Table reusesc sa alerg pe portiunile de coborare, plat. Incepe urcusul final catre Funduri. Sunt inca in padure. Depasesc un concurent. In ultima clipa imi dau seama ca e o fata. Satisfactia mea e moderata. In aceasta zi lupta nu e cu celelalte concurente, ci cu mine insami. Trag cat pot de tare pe urcare. Mai recuperez din timpul pierdut la inceput. Nu vreau sa pierd nicio secunda asa ca nu beau apa. Din cauza asta, pe ultima suta de metrii incetinesc ritmul. Am mai depasit o fata, dar e chiar in spatele meu. O aud spunand ca a mai participat la crossuri. Mda...

Urmeaza timpul mort pana la urmatorul punct de control. Imi rezerv 2 minute ca sa mananc dintr-un baton. La coarda pusa de organizatori e un mic ambuteiaj. Stau destul de mult. Ajung la punctul de control in ultimul moment. Pornesc imediat. Incep tare. Continui mai putin tare. In fata mea vad o alta concurenta. Rezist tentatiei de a accelera brusc. Ma apropii de ea incet, incet. Imi place sa invat din greseli, asa ca imi revizuesc tactica fara opriri. Ma opresc 5 secunde ca sa beau apa. Imi revin fortele. Reusesc sa fortez depasirea pe o coborare cu grohotis. In sfarsit ma simt ceva mai bine. Coborarea spre refugiul Spirlea o fac in viteza. Aici beau doua pahare de apa si o iau din loc imediat. Continui in ritm sustinut. Chiar inainte de a iesi in drum forestier am cam ramas fara resurse. E timpul pentru un nou gel. Pe drum incep sa alerg incet. Intru intr-un oarecare ritm. Mi se pare ca pot sa accelerez. O fac. Dupa 20 m ficatul meu incepe brusc sa-mi vorbeasca. Cateva sute de metrii sunt obligata sa merg. Pacat. Pana aici mersesem bine. Aproape de punctul de control de la Plaiul Foii incep din nou sa alerg. Ma depaseste fata cu experienta de cross. Alearga cu o viteza in plus fata de mine. Acum se vad kilometrii aceia pe care nu am apucat sa-i alerg in timpul pregatirii. Ajungem aproape in acelasi timp la punctul de alimentare.

O prietena imi face cateva poze. Nu eram scarbita nici de cursa, nici de mancare. Doar oboseala. :)

Photo by Roxana Ghilt

Mananc ceva, imi umplu camel back-ul cu apa. "Adversara" mea a plecat deja. Incepe urcusul catre Diana, portiunea de care se tem cei mai multi concurenti. Eu o abordez cu calm. Obosita sau nu am la activ prea multe urcusuri de genul acesta ca sa ma mai las intimidata. Chiar in fata mea cade un concurent urland de durere. Crampe. O vad din nou pe fata. Reduc diferenta dintre noi, dar hotarasc sa nu fortez prea tare. De la refugiul Diana urmeaza inca vreo 10 km de coborare pe care ar fi bine sa mai pot alerga. Altfel as pierde enorm de mult timp. Sunt constienta ca sansele de a o depasi pe concurenta din fata la alergare sunt minime, dar continui sa ma lupt cu timpul si cu mine. Ajung la refugiu. Ultimul gel. Baietii de la punctul de control ma "ameninta" cu controlul antidoping. Incep bine coborarea abrupta, dar am pierdut contactul vizual cu concurenta din fata mea. O voi mai vedea doar la premiera. Depasesc in schimb cativa baieti ramasi fara benzina. Ultimul punct control, Coltul Chiliei. Intreb cat mai e. 5 km, teoretic o jumatatea de ora. Din greseala am pornit cronometrul de la ceasul meu cu vreo 30-40 min dupa start, asa ca nu stiu cu precizie care e timpul meu pana in acel moment. Dar par sa ma incadrez in cele 7 ore pe care mi le propusesem. Portiunea finala e de coborare lina. Alerg mare parte din ea. Ritmul nu e grozav, dar e important sa il mentin. Ajung pe portiunea de semiplat de la intrarea in Zarnesti. Alternez mersul cu alergatul. Reusesc sa incurc un pic strazile din Zarnesti, dar pana la urma gasesc linia de finish.

Singurul lucru care ma intereseaza e timpul. Intreb. Raspunsul e 7H 03 min cu tot cu timpul mort de la Funduri. E bine asa. Unul din obiective l-am atins. Cel mai important obiectiv al cursei insa era sa dau tot ce am. Stau de vorba cu prietenii participanti la cursa, ne felicitam reciproc si ma intreb daca nu sunt prea proaspata dupa cursa. Urmatoarele doua zile de febra musculara, cele 2-3 unghii de la picioare care imi vor cadea cat de curand imi ofera raspunsul la indoielile mele. Mai bine poate la anul daca voi fi sanatoasa, daca voi avea mai mult timp de pregatire, daca.....

Ca si concluzie... Alergatul facea parte din pregatirea pentru alpinismul de altitudine, pentru Cho Oyu in particular, dar nu reusisem pana acum sa imi impun un program suficient de intens. Acum insa am trecut peste un prag. Pragul in care te chinuiesti sa alergi 3,4,5 km ca asa scrie la carte. Am avut momente in care am simtit satisfactia alergarii in sine. Si programul de antrenament a avut cu siguranta un impact pozitiv asupra sanatatii, asupra metabolismului meu. Asa ca intentionez sa alerg in continuare. Si, cine stie, poate ajung vreodata sa particip si la un maraton de plat.

Deocamdata insa urmez sfaturile maestrilor si o iau incet. Ma odihnesc in ritm de cha cha :)). Am inceput un curs de dans ca sa mai rup monotonia antrenamentelor.

Mai multe informatii tehnice si poze pe site-ul maratonului :

http://www.maratonpiatracraiului.blogspot.com

Maros MTB Maraton

2008-09-29T04:42:00.000-07:00

Duminica trecuta m-am "ratacit" la un concurs de moutain bike. Prietenii sunt de vina...:) Mai multi participau, eu aveam interes sa ajung in zona Clujului, asa ca m-am lasat usor convinsa.

Din principiu nu imi place sa particip la un concurs pentru care nu m-am pregatit deloc...si in ultimele trei luni aveam doar un weekend petrecut pe bicla. In schimb imi place sa incerc cat mai multe lucruri noi, asa ca mi-am spus: De ce nu? N-am nimic de pierdut. Sa vedem care e atmosfera de concurs.

Obiectivul meu principal la acest concurs... sa nu ma consum prea mult. Asa ca am ales sa particip la cursa scurta de 50km. Cea de 78km ramane pe alta data. Obiectivul secundar...sa ma incadrez in timpul limita. Resursele fizice alocate le-am limitat pentru ca urmeaza sa particip si la maratonul Pietrei Craiului. Mi-am propus un timp onorabil acolo si totul se va intampla sambata viitoare.

Duminica dimineata. Suna ceasul. Sunt cam ametita. De o zi sunt la limita unei dureri de cap. Uneori trec de aceasta limita. Incep sa manac ca sa-mi mai treaca. Imi mai revin, dar nu foarte mult. Trec prin rutina pregatirilor, dar sunt usor deconectata de ceea ce se intampla in jurul meu. Pun numarul pe bicicleta, pregatesc rucsacelul, ma schimb. Sa-mi aduca cineva aminte care e scopul acestor actiuni! A, da...concursul. Nu simt vreo presiune.

Ma asez la start in a doua jumatate a plutonului. Pornim. Las pe toata lumea sa treaca inainte. Nu vreau sa intru in vreun ambuteiaj. Nu ma simt prea sigura pe reflexe mele ca sa ma angajez intr-o lupta pentru spatiu. Rulez o vreme pe sosea. Usoara urcare. Merg in ritm de plimbare. Toata lumea trece pe langa mine. Cineva striga la mine ca am saua prea jos. Are dreptate. Hotarasc sa o reglez imediat cum parasim astfaltul. Ma depaseste o fata si imi zic ca e momentul sa opresc fenomenul de scurgere. Ma tin de ea. Parasim astfaltul. Intram pe un drum de tara. Ridic saua si o iau din nou din loc. Ar cam fi momentul sa incep sa pedalez si eu. Se schimba cursul apelor. Incep sa depasesc. Panta nu e foarte mare, dar cu bicicleta se poate merge lejer doar pe marginea drumului. Pe centru niste bolovani mari fac dificila deplasarea. Ma gandesc de doua ori inainte de a depasi, dar tot trebuie sa o fac si pe asta. Depasesc fete cu mai mult aplomb , dar nu sunt prea multe asa ca de ce sa fac discriminari? Baietii cei mai buni sunt departe in fata. Cei de pe aici sunt umani. Unii cedeaza deja si merg pe langa bicicleta. Bineinteles ca o fac pe unde e mai usor si ma obliga sa iau bolovanii la rand. Dar ma simt bine. Mi-a trecut starea de slabiciune si am un ritm bun. O vreme pedalez cu alti 3-4 baieti. Ne depasim unii pe altii. Zaresc din nou o fata in fata si mi se aprind beculetele. Maresc ritmul si o ajung. Trec repede de ea. Mici portiuni de push bike. Niste bolovanis mai mare, niste sleauri. Nu vreau sa ma chinuiesc prea tare asa ca prefer sa ma dau jos de pe bicla. Urcusul monstruos de 12 km e pe sfarsite. Apar si mici portiuni de coborare. Un ciclist in fata mea aproape se opreste in fata gropilor cu apa cautand trasa ideala. Poate ca nu vrea sa se murdareasca.... Trec de el pentru ca mie imi place sa ma murdaresc. Ajung la punctul de maxim unde mai dau de o fata. Cobor grabita spre primul punct de realimentare. Sunt totusi intr-un concurs. Ajung. Beau un pahar de apa. Un schimb de replici cu George, un prieten nou facut cu ocazia acestui concurs. El si-a planificat cate 10min de pauza la punctele de realimentare, dar in planul meu nu sunt prevazute opriri. Fiecare cu tactica lui. Incep coborarea.

Bicicleta mea usoara m-a ajutat la urcare. Acum vibreaza din toate incheieturile. Drumul e cu bolovani mari, incastrati in pamant. Merg cat pot de repede, dar tot ma depasesc in mare viteza cativa baieti. Printre ei si George. Fete insa nu se zaresc. Ajung usurata in sosea. Rulez linistita de una singura cativa kilometrii. Inca putin si uit iarasi ca sunt in concurs. Vine momentul pentru a doua urcare. Iau un gel, o gura de apa din camel bag si purced la deal. Un fotograf pe marginea drumului imi striga sa-i dau bataie ca nu au mai trecut decat 3 fete si pe ultima o pot ajunge din urma. Poftim? Parca nu imi vine sa-l iau in serios. Pana acum nu m-am gandit la clasament decat in sens negativ. Pe masura ce depaseam o fata eram a doua din coada, a treia....

Panta se acciduleaza. Raman consecventa principiului meu de a nu forta prea tare. E momentul pentru push bike. Nu sunt singura. La mers ma pricep cel mai bine. Daca era un concurs integral de push bile probabil ca as fi castigat. Imi impun un ritm constant, sustinut fara pauze. George e chiar in fata mea. Trecem pe langa niste baietii care nu par deloc in largul lor. Se apropie finalul urcarii. In fata mea zaresc un grup mai mare. Ne oprim cam in acelasi timp la al doilea punct de alimenatare. Doua pahare de apa si sunt gata de plecare. Zaresc pentru o secunda lista cu cei care au trecut pe aici si mi se pare destul de mica lista de la capitolul fete. Poate a avut dreptate domnu' fotograf. Si mai e o fata aici. Plecam in acelasi timp, dar imi dau seama repede ca nu o sa ma tin de ea. Nu cu resursele alocate pe ziua de azi. Nu sunt motivata sa apelez la un supliment. Asta e. A 4-a, a 5-a e oricum mult mai mult decat imi propusesem. Nu fac minuni de vitejie pe coborare, dar merg bine. Nici una din coborari nu a fost chiar o relaxarea. Am stat destul de tensionata. Sosea vine din nou ca o eliberare. E momentul pentru a manca ceva. 3 sferturi de baton cu cereale mancate din mers. Ma apropii de locul unde intram din nou pe drum forestier. Cateva fete aflate acolo din partea organizatorilor incearca sa ma incurajeze. Hai ca poti sa mergi mai repede! Esti a 4-a... Imi pare rau fetelor, dar azi nu vreau sa merg mai repede. Ma simt bine la viteza data. Intru pe ultima portiune. Un drum prin padure cu mici urcari si coborari succesive. Rulez bine. Coborarile dispar si incepe ultimul urcus prin padure. Fac push bike pe acolo pe unde cu fortele de dimineata as fi rulat linistita pe bicicleta. Merg deja de vreo 4 ore fara pauze seminificative. George e din nou in fata mea. Nu simt rasuflarea niciunei fete in spate. Pe cea din fata nu am nicio sansa sa o prind. Nicio motivatie de a mari ritmul. Incepe ultima coborare. Destul de tehnica. Imi place. La sosea ma informeaza un organizator ca mai e un kilometru. Maresc ritmul profitand de plat. Dar finalul nu e pe sosea. O noua portiune de drum de tara, o ultima panta inierbata de 10m pe care o fac fara jena pe langa bicla si finalul glorios.

Pana la urma se confirma locul 5 cu 4h28min. Mai mult decat vroiam. Mai putin decat as fi putut.

Concluzii? ... Putine fete la concurs. Baieti, amatori, extrem de motivati . Am auzit mai multi ciclisti povestind de crampe, cum mergeau si urlau de durere. Unii s-au luptat pentru fiecare loc, chiar daca primele locuri erau din start ocupate de profesionisti. Toata admiratia pentru pasiunea si combativitatea lor.

Vreau sa mai particip si data viitoare o voi face cu implicare 100% . Traiesc cu speranta ca vor aparea cat mai multe adversare si cat mai ambitioase. Prefer sa fiu pe locul 20, dar la mare lupta cu alte 2-3 fete decat sa fiu a doua la cursa lunga pentru ca doar doua concurente sunt cu totul :P

Poze si alte informatii pe site-ul concursului

http://www.marosbike.ro/page/MAROS_MTB_MARATHON~37.html

Creasta Fagarasului la weekend

2008-09-10T05:15:00.000-07:00

Toata creasta Fagarasului la un weekend - O idee mai veche care astepta sa fie pusa in practica. Si totul s-a legat atunci cand Catalin Pobega mi-a transmis planul de a pune in practica aceasta idee facut de niste prieteni din Timisoara si Sibiu. Alin si Gianina din Timisoara. Alex si Tavi din Sibiu. Faptul ca mai e o fata in echipa e reconfortant.

Gasim cu totul intamplator un participant la aceasta tura din Bucuresti, Cristi Ghilt, care ne ofera solutia optima pentru transport. Asa ca intr-o vineri seara plecam din Bucuresti 3 oameni increzatori spre Turnu Rosu. Urmeaza sa ne intalnim cu ceilalti a doua zi de dimineata.

Pentru mine, turele de drumetie sunt de obicei moment de relaxare alaturi de prieteni. Provocarile le caut in alpinism. Dar de data aceasta, timpul in care ne-am propus sa parcurgem traseul e o provocare. Catalin ma pregateste psihologic. Se ofera sa-mi care bagajul, ma instruieste cum o sa luam apa din mers. Incep sa ma gandesc ca poate ca ar trebui sa fiu mai ingrijorata. Majoritatea celorlati participanti au experienta macar a unui concurs de andurata. Pentru mine e de departe cea mai dura tura. Nu stiu sigur daca o sa am viteza necesara, dar asa e bine. Lucrurile pe care sunt sigura ca le pot face de obicei nu mai ajung sa le fac. Un pic de suspans e intotdeauna motivant. Sambata de dimineata sunt cu motoarele turate. As pleca imediat cum m-am trezit. Probabil ca merg mai incet decat ceilalti si mi-ar fi util un avans. Dar planul spune ora 7 si nordistii(participantii din timisoara si sibiu) inca nu au ajuns in locul unde am campat.

Pana la urma vine toata lumea si se da startul. Se pleaca ca din pusca. Cam tare pentru gustul meu. Oricat de bine sunt antrenata imi place sa incep mai incet o tura pana imi intru in ritm. Dar nu ma panichez. Trag cat sa ii tin pe primii in raza vizuala. Poate ca nu am mai facut ture cu astfel de kilometraj pe orizantala si verticala dar merg de ceva vreme pe munte. Dozarea efortului e importanta. Sa iti asculti corpul si sa nu fortezi prea devreme este cheia succesului pentru mine. Pe o portiune mai plata Catalin ma zoreste. Inaintez rapid la limita respiratiei. Se poate spune ca merg cat de repede imi permit traheele. Ad litteram. Am tras aer in piept cu atat ardoare incat le simt. Incet,incet ii ajung pe primii. Incep sa-mi dau seama ca pot sa tin ritmul. Mintea mea nu cuprinde toti kilometrii, toate orele care mai sunt. Prefer sa ma concentrez la fiecare pas, la urmatorul reper.

Ajungem intr-un timp bun in saua Suru (la 2.5 h de la plecarea din Turnu Rosu). Pauza de apa nu e chiar in stilul Carpathian Adventure. Am timp sa imi trag sufletul, dar suprinzator nu ma bucur prea mult de acest lucru . Sunt nerabdatoare sa o iau din nou din loc. Pauzele lungi nu imi fac bine. Imi ies din ritm. Sa nu mergi prea repede, sa nu mergi prea incet, sa stai doar cat trebuie... lucru complicat trekkingul asta in regim de forta.

Avrig. Urmatoarea oprire. Pentru prima data consum din batoanele energizante. Mananc unul intreg si bag multa apa. Nu imi pica bine si pornirea de pe loc e anevoioasa. Nu imi pierd insa concetrarea si imi intru din nou in ritm. Un urcus pieptis si sunt pe Serbota. Mult popor pe varf. Un grup mare de francezi aflati la varsta a treia. In alte tari exista o alta traditie a mersului pe munte. Stam destul de mult aici. Unul din sibieni,Tavi, are mari probleme si a ramas mult in urma. E nevoit sa abandoneze.

In cele din urma pornim pe Custura Saratii. E o portiune mai cu stanca. Imi convine. Impreuna cu Cristi trec destul de repede de ea si atacam urcusul spre Negoiu. Imi revin in minte cateva amintiri de acum cativa ani cand veneam pentru prima data in Fagaras sa fac creasta. Atunci aveam rucsac mare si stilul era altul. Si pauza de pe Negoiu e maricica,dar nu mai sunt asa de nerabdatoare. Sunt increzatoare ca o sa ajungem la Podragu conform planului si poate chiar mai devreme decat prevazut. Profit de momentele de relaxare. Urmatoarea portiune o cunosc bine. Am mai facut-o cu 2 luni in urma si atunci mi s-a parut usoara. Acum trag mai greu decat atunci pe portiunile de urcare. Sunt mai obosita. Dar pe plat si la coborare piciorele par sa mearga singure, intr-un ritm alert. O surpriza placuta.

In saua Paltinului, Gianina are probleme. De ceva vreme o chinuieste tusea. A ramas in urma, izolata si asta a demoralizat-o. Se gandeste sa abandoneze. Dar nu este ultima. Singurul sibian aflat inca in cursa are probleme si mai mari de a mentine ritmul, dar e darz si nu se lasa. Eu nu am obiceiul sa renunt in timpul unui traseu de trekking din motive fizice. Mai ales daca e unul pe care mi-l doresc mult. Si traseul asta imi doresc sa-mi iasa din prima. N-as vrea sa fiu nevoita sa-l iau de la capat cu alta ocazie.

Ne regrupam cu totii si pornim spre Capra. Am senzatia ca de acolo mai e o aruncatura de bat pana la Podragu. Pana aici ma asteptam sa fie mai greu decat a fost. Sunt prea increzatoare si devin din nou nerabdatoare. Vreau sa se termine odata ziua de mers. Si pe masura ce Gianina aflata chiar in fata mea redevine din ce in ce mai vioaie, eu am parte de momentul greu al zilei. Daca totul ar fi usor, nu ar merita. Intre "La trei pasi de moarte" si pauza dinainte de monumentul Nerlinger reusesc sa raman in pluton, dar trag din greu. Am chiar o usoara senzatie de greata. Ca in vremurile bune din ascensiunile de la altitudine. O jumatate de baton cu cereale si revin la viata. Nu stiu cum, nu stiu de unde. Urmatoarele urcari par usoare. Nordistii au ramas mai in urma. Alin si Gianina sunt trupa de suport pentru Alex care se chinuie din ce in ce mai mult. Noi, "bucurestenii", ne sudam intr-o echipa omogena care merge intr-un ritm constant. Incep sa adulmec finalul zilei. Ajung in saua Podragu si vad luminita de la capatul tunelului. Ma transform intr-un fluture de noapte si inaintez spre lumina de la cabana. Cobor. O cotitura a potecii si lumina dispare. Dezamagire. Oare s-au culcat cei de la cabana si au oprit generatorul? Noi mai speram sa ne suplimentam rezervele de mancare . Inca vreo 10 minute si lumina izbavitoare apare din nou. Suntem fericiti. Vom da o gramada de bani pe o mancare proasta. Dar mai conteaza? Cu gandul de a avea cat mai putin bagaj si stiind ca la efort apetitul se micsoreaza am luat prea putina mancare. Dupa vreo 45 de minute vine si grupul doi. Pentru Salvamont Sibiu traseul de creasta se opreste aici. Alex a facut un efort mare de vointa ca sa ajunga pana la jumatatea traseului, dar nu mai poate. Ne anunta ca o sa coboare la Victoria. Gianina este din nou nesigura. Nu stie daca mai poate tine ritmul a doua zi. Mie nici nu-mi trece prin cap sa renunt. Cred ca as fi in stare sa termin cursa si de una singura, in ritmul meu, daca nu as mai reusi sa tin pasul cu baietii.

A doua zi de dimineata, lucrurile se lamuresc. Dupa o noapte de tuse, Gianina renunta. Am fost 7 elefanti pe o panza de paianjan. Am mai ramas 4. Sunt singura fata din echipa,dar sunt obisnuita cu aceasta situatie. Startul se da pe la 5.40 de la Cabana Podragu si e din nou rapid. Raman usor in urma, dar pe Vistea ne regrupam din nou. Am mers bine (2 h pana aici) si sunt optimista. De aici inainte e mai mult un test de rabdare decat unul fizic. Merg sustinut,dar nu atat de repede pe cat as fi mers la o tura obisnuita, mai scurta. Si mai sunt cateva "dealuri" de urcat. Urcam,coboram,urcam,coboram. O succesiune care se transforma in rutina. As vrea sa accelerez ca totul sa se termine mai repede, dar nu pot. Trebuie sa mentin ritmul castigator. Fatza de ziua trecuta, apa e mult mai putina. Am luat de la Podragu si nu mai intalnim in poteca nici un izvor pentru mult timp. Beau cu economie din apa dulceaga in care am pus un energizant. Efectul fiecarei inghitituri dureaza cam 30 de secunde dupa care gura imi este din nou uscata. Din cauza deshidratarii imi simt picioarele mai moi, dar inca merge. Tin aproape de Cristi care e in fata mea. Ajungem la Zarnea. Imi verific apa si imi dau seama ca am facut exces de zel. Este in jur de ora 2, canicula si nu am baut decat o jumatate de litru. Cristi si Catalin nu mai au deloc apa asa ca sunt nevoiti sa coboare la un izvor aflat mai jos. Asa trece cea mai mare pauza a zilei. Eu ma pitulez pe dupa refugiu la umbra si mai am un pic si atipesc in asteptarea baietilor. Cristi aduce in afara de camel bag si un bidonas cu apa la golirea caruia contribui. A prins bine. Sunt asigurata ca in vreo ora dam de un lac. Visez la apa multa si proaspata.

Urc din nou. Se pare ca e ultimul urcus "monstruos". Aproape ca nu mai conteaza. Ajung in saua de unde se coboara spre Curmatura Bratilei. Vad o urma uscata de lac. Poate ca mai e unul. Sau nu. Catalin spune ca a secat lacul, Cristi confirma. Mai am de asteptat pana la apa. Urcusul lejer spre Berovoiescu ma prinde intr-o forma buna. Ma simt in stare sa accelerez. Dar stau in continuare in spatele lui Cristi care a impus pana acum un ritm excelent. Ajung la izvor si in sfarsit beau pe saturate. Ce buna e apa! Alin o ia inainte ca sa ajunga la intalnirea cu recuperatorii veniti dinspre Sebes. Noi bucurestenii avem alt punct terminus: Rudarita.

Pornim. Cristi pare marcat de efort si e usor demoralizat. Are in minte niste timpi mai buni intre punctele de reper decat ceea ce reusim sa scoatem acum. Oboseala isi spune cuvantul. Eu simt ca mai am niste rezerve. Batoanele energizante nu m-au convins de la inceput, dar se pare ca isi fac datoria. Trec in fata cu gandul sa impulsionez un pic ritmul. Picioarele parca nu sunt ale mele. Merg singure. Aproape alerg pe coborarea pana pe Comisul si mai jos spre padure. Dau de indicatorul cu 2 ore pana la Rudarita. Ne regrupam. Alergatura din ultima vreme m-a cam secatuit de forte. Toti suntem franti. Ne taram pe coborarea finala prin padure. O ultima urcare de 60m e in mod paradoxal relaxanta. Parca ne miscam mai bine la urcare decat la coborare. Ultimele 20 de minute de coborare din Curmatura Lerescu. O panta ucigatoare. Imi tin picioarele sub mine si inaintez cu pasi marunti, dar rapizi. Caraghios, dar eficient. Mi-e somn. Acum parca as avea nevoie de niste incurajari, dar tribuna mea e goala. Nu am mediatizat prea mult planul meu de weekend si nu pot sa imi imaginez vreun prieten gandindu-se la mine, intrebandu-se daca a crapat fierea in mine sau nu. Catalin si Cristi nu mai au forta sa vorbeasca de vreo ora. Asa ca ma incurajez singura. Hai Corina, hai Corina, mai e un pic. Cristi scoate un chiot ca sa mai sperie eventualii ursi...si ii raspunde "o ursoaica". Sotia lui ne astepta in drumul forestier cu masina. Simt o imensa usurare. S-a terminat, am ajuns, a meritat efortul, ne strangem mainile fericiti.

Pentru cei interesati de detalii tehnice:

distanta: 80 km; total timp: 27.5 h; viteza medie: 3.8 km/h; diferenta nivel: 5935m urcare/5922m coborare

sambata: Turnu Rosu- Podragu (15.5 h total, 4016m ascending/ 2681m descending, avg speed:3,6 km/h)

duminica: Podragu-Rudarita (12 h total, 1919m ascending/3241m descending, avg speed:3.8 km/h)

Poze din tura facute de Catalin Pobega:

http://picasaweb.google.co.uk/pobegacatalin/CreastaFagarasuluiIn2ZileDeLaTurnuRosuLaRudarita0607Sept2008#

Peru

2008-08-30T12:53:00.000-07:00

Trebuia sa fie Kirghistan. Dar e o vorba care spune ca in timp ce oamenii fac planuri, Dumnezeu rade. Asa ca pana la urma a fost Peru.

De ce Peru? De ce nu. Munti multi si frumosi, altitudine moderata, trasee tehnice pe alese. Numai putere si stiinta sa fie pentru a le parcurge. Si mai mult decat atat, cativa prieteni care planuiau de mult timp o iesire acolo si de la care am furat informatii pretioase. Multumesc, Catalin si Emilia.

Asa ca in avionul spre Lima ne-am strans 9 romani gata sa cucereasca Peru, dar echipa de soc a fost : subsemnata, Mihai si Rudi.

Cavalerii mei....

Si ca niste alpinisti care se respecta, am inceput cu distractia. Un zbor cu parapanta peste oceanul Pacific in Lima.

Drumul de la Lima la Huaraz l-am visat. Se doarme bine in autocarele de lux din Peru chiar daca nu iti iei loc cu pat. Pentru ca da, exista asa ceva. In Peru se merge mult cu autocarele si oferta este pe masura cererii. Diversa. In functie de pretul pe care esti dispus sa-l plateste poti merge in cel mai mare lux sau nu. Din fericire noi nu am avut probleme de sanatate desi s-a trecut printr-un pas aflat la 4000m. O parte din compatriotii nostrii nu au fost la fel de norocosi.

Huaraz
Pare mic. Ca majoritatea oraselor din Peru, are insa case cu cel mult un etaj,doua si acest lucru inseamna suprafata. Alta caracteristica pentru Peru : lipsa unei arhitecturi. In afara unor cartiere de lux din Lima, intalnesti peste tot aceeasi casa din caramida de lut.

Planul de atac este complex si intens, asa ca incepem din prima zi cautarile. Butelii, ancore de zapada, mancare. Nu dam peste singurul supermarket cu conserve de carne, asa ca trebuie sa ne multumim cu cele de ton.

Pentru a doua zi, renuntam fara sa clipim la istorie, site-ul arheologic de la Chavin, in favoarea unei drumetii pana la lacul Churup(~4600m).

Ajungem fara probleme la lacul mare de la ~4400m. Ne lacomim si il vizitam si pe cel mai mic o suta de metri mai sus. Parca nu mai e la fel de bine, ne marcheaza un pic, dar ne retragem rapid spre Huaraz si ne revine zambetul pe buze in fata unui suc natural de fructe la cani de un litru. Aranjam ultimele detalii pentru prima zona de munte, Ishinca.

Ishinca

Taxi pana la Pashpa, catari pana in tabara de baza Ishinca(4300m). Ne raman doar doi rucsacei pentru carat. Eu si Rudi ne "luptam" cu unul. Mihai se descurca singur cu celalalt. Ajungem devreme. Punem cortul si avem tot timpul din lume sa ne acomodam cu atmosfera. Ma simt bine. Baietii mai putin. S-au pus o vreme la bolit. Se tin totusi tare si pana seara sunt din nou pe picioare.

Plecare a doua zi se face pe la 6. Obiectivul este varful Ishinca(5530m). A fost mai greu decat pare. Un traseu fara dificultati tehnice, dar lung care te pune la incercare fiind inca neaclimatizati. Pana la ghetar ne miscam cu talent. Apoi cineva ne ia aerul. Ultimii 500m ne miscam incetisor, dar cu abnegatie. Eu iar ma simt bine. Ciudat. Planul era sa ma chinuiesc mai tare. Dar nu ma plang.

Ne clatim ochii cu muntii din jur si mai uitam de oboseala.

Am urcat pe o parte, coboram pe cealalta. Un mic salt peste o crevasa aflata la chiar 5-6m sub varf si cortul pare aproape. Pacaleala. Soare, nemancare, deshidratare. Abia acum incep sa ma resimt. Si uite asa coborarea devine mai lunga decat urcarea. Se mai intampla...Ajungem franti la cort, dar multumiti.

Ziua trei. Ne sculam fara griji, uscam agale cortul. Obiectivul zile este tabara intermediara de la 5200m catre Tocllaraju(6032m). Nu avem motive de graba. Vom merge putin pe ghetar. In urcare ne intalnim cu o alta echipa de romani. Au incercat si ei varful dar la 60m de el au fost nevoiti sa se retraga din cauza vremii. Urc cu indoiala in suflet. Nici acum vremea nu e perfecta. Optimismul creste si scade odata cu plafonul de nori.

Ajungem in tabara. Ne-am incadrat in timpul standard. Aici suntem singuri. O suta de metrii mai jos am lasat alte corturi.

Pe inserat, varful se arata dintre nori. S-ar parea ca pana la urma totul depinde de noi.

Dupa urcare m-am simtit proaspata. Dupa nenumarate serii de topit zapada pentru ceaiuri si supe, parca mi-a mai pierit din entuziasm. Cine spune ca e usor sa fii gospodina?

Ziua a 4-a incepe devreme. La doua ne trezim. E senin. Marsaluim incet pe ghetar catre creasta. Urme de avalansa mai vechi ma fac sa-mi doresc o intoarcere cat mai rapida, inainte ca soarele sa devina prea puternic. Iesirea in creasta insa nu mai este doar o plimbare. Trecem de prima panta mai acidulata fara probleme. Sarim o crevasa. Ups....cineva ne-a pus in cale o margine de crevasa de vreo 2m usor surplombata. Rudi merge primul asa ca incearca sa treaca. Dar inca nu e acomodat cu altitudinea. Nu are aer in plamani si cedeaza. Mihai e cel mai in forma dintre noi , dar nu prea cunoaste tehnicile de alpinism, asa ca incerc eu fara rucsac si reusesc sa trec. Ajungem in creasta, dar bate vantul si suntem in ceata. Inaintam incet pe o creasta fara dificultati tehnice. Dar se pare ca zilele astea nu le e dat romanilor sa ajunga pe acest varf. Tot mai jos cu 60 m ne oprim. Rudi nu mai poate. S-a terminat benzina. Cand ajung langa el il gasesc asigurat de o ancora de zapada. Locul este plat si am un moment de confuzie. Apoi ma luminez. Era a noastra si mesajul e clar. Mai sus nu se poate. Mai urc singura cativa metrii sa vad ce e dupa urmatorul damb de zapada. Nici urma de varf sau de crevasa finala despre care auzisem multe povesti. Cobor usor dezamagita, dar asta e. Tot e bine ca am ajuns si pana aici. Suntem o echipa cu putina experienta si invatam din mers.

Coboram fara evenimente deosebita in tabara de baza. Ziua urmatoare suntem din nou in Huaraz.

Quitaraju

Planul initial spunea ca pasul urmator este Alpamayo. Dar am aflat ca ruta clasica Ferrari este inchisa si alte rute sunt prea dificile pentru noi. Apare momentul discutiilor si al indoielilor. Eu vreau sa fac traseul Fata Nordica pe varful Quitaraju care porneste din aceeasi tabara intermediara cu Alpamayo. E un traseu mai tehnic(grad D-), frumos si consider ca merita cele doua zile de trekking. In plus doua zile mai usoare ne-ar prinde bine ca sa ne revenim dupa Ishinca. Mihai nu e convins, dar pana la urma aranjam taxiul pentru Cashapampa punctul de plecare catre zona Alpamayo. Notiunea de negociere la pretul magarasilor nu exista. Suntem culesi de un arriero (conducator de magari) in Cashapampa care se asigura din primul moment ca stim preturile. S-au organizat intr-o asociatia puternica care impune aceste preturi. Fata de alte tari, nu sunt mari, dar nici nu ai de ales.

Cele doua zile de trekking sunt relaxante. Neasteptat de multa vegetatie. Facem focul. Si lui ii lipseste aerul si ii studiem cu interes comportamentul. Prima surpriza neplacuta. Una din "jumatatile" de butelie se termina dupa prima supa. A doua surpriza neplacuta. Nu trebuia sa fie mai multa paine? Si la capitolul organizare mai avem de invatat. Dar lectia pe care o inveti cu gura uscata, molfaind la un biscuite pe care nu ai saliva sa-l poti inghiti, nu o uiti niciodata. Data viitoare va fi mai bine.

Ajungem in tabara de baza(~4300m) intr-o atmosfera de picnic. Punem uimiti cortul la umbra unui copac stufos. Cine a pus toti acesti copaci imensi la o altitudine asa de mare? Pasionatii de botanica sa ne explice.

Copacii sunt, dar corturi ioc. Suntem singurii alpinsti. Dar refuz sa-mi fac griji pentru ce va urma. Suntem aici si nu o sa dau inapoi fara sa incerc sa ating varful. Zarim saua in care trebuie sa ajungem a doua zi. Nu incerc sa vad mai mult decat o priveliste frumoasa. Stiu ca e o portiune mai dificila pe ultima suta de metrii, dar de aici nu am nicio sansa sa vad ceva concret. Astept sa ajung acolo.

Urmatoare zi s-a dus cu relaxarea. Portiunea de ghetar parea scurta, dar de ce nu se mai termina? Dam de doua echipe care coboara. Deci nu suntem chiar singuri pe aici. Ajungem tarziu la aceea suta de metrii si ne ninge de vreo 2 ore. Merg cap. Sunt doua lungimi de coarda, doua valcele cu portiuni de gheata. Pun primele mele cuie de gheata. Ma simt bine, hotarata. Baietii vin si ei destul de repede. E seara cand atingem saua si suntem terminati. Punem cortul cu ultimele forte. Nici vorba sa respectam planul initial de a pleca in aceeasi noapte.

Ziua ne prinde pe langa cort. Din fericire e frumos si ne reincarcam bateriile.

Urmarim evolutia unei echipe aflata in traseul "nostru". Oare de ce pierd timpul? Ni se pare ca se misca cam incet mai ales pe retragere.

Seara aduce un Alpamayo in flacari. Inainte de a se inteti focul , ne scaldam in culori pastelate. Apoi intreaga zona arde.Tragem cat mai multe cadre ca sa nu uitam. Sa nu uitam unul din motivele pentru care a meritat.

Ne vine si noua ceasul noaptea urmatoare. La doua plecam. Imi simt gura uscata. Cele cateva guri de ceai nu fac diferenta. Cum o sa rezist intreg traseul? Las ca ma descurc eu. Incepem cu o coborare. Bun pentru moral. Ajungem repede la traseul propriu-zis. O panta de zapada inghetata pe la 60 de grade. Merg cap. O prima lungime de coarda. Un zig-zag pentru a ocoli peretele de gheata a unei crevase. E ceva zapada moale adunata, nu prea stiu pe ce calc, dar merge. Dupa aceea a fost tot in sus, fara emotii. O zapada inghetata, buna.

Incep sa inteleg ritmul echipei din ziua anterioara. E un traseu lung. Tot ai senzatia ca se termina dupa inca vreo lungime, doua, dar nu e asa. Bifez una cate una ancorele de zapada lasate pe traseu pentru rapelurile de la retragere si pe care le folosesc si pentru regrupari. Si oboseala se acumuleaza.

Ajungem la ultima ancora. S-a terminat, dar nu putem sa ne savuram succesul. Coboram cat mai repede ca sa nu plece magarusii din tabara de baza fara noi. Unul dupa altul, rapelurile se desfasoara fara incidente. Ultima panta, cea de care ne-am bucurat in toiul noptii la coborare, ne stoarce de vlaga la urcare. Dar totul e bine cand se termina cu bine. Strangem in graba cortul si pornim spre tabara de baza. Este de mult intuneric. Stelele ne acompaniaza drumul. Dar cine sa le vada? Ochii imi sunt umezi, ma ustura de la oboseala . Juan, arriero, ne asteapta ingrijorat in poteca. Pentru a nu stiu cata oara punem din nou cortul si ma prabusesc intr-un somn fara vise.

Satisfactia am simtit-o ziua urmatoare. Si a fost mare. Am plutit pe drumul de intoarcere. Fac o poza cu "spatele" varfului Quitaraju. "Fata", fata noastra, ne este ascunsa privirilor.

Si asta a fost tot. Eu mai vroiam dar restul echipei, din diferite motive, a decretat ca ajunge cu muntele. Pacat. As fi vrut sa vad si Huascaranul de aproape.

Au urmat doua saptamani de turism despre care poate voi vorbi intr-un numar viitor. Am vazut lucruri frumoase si in aceasta a doua perioada, dar se spune ca frumusetea e in ochii privitorului. Si ochii mei ramasesera indreptati catre munte.