Peru

Trebuia sa fie Kirghistan. Dar e o vorba care spune ca in timp ce oamenii fac planuri, Dumnezeu rade. Asa ca pana la urma a fost Peru.

De ce Peru? De ce nu. Munti multi si frumosi, altitudine moderata, trasee tehnice pe alese. Numai putere si stiinta sa fie pentru a le parcurge. Si mai mult decat atat, cativa prieteni care planuiau de mult timp o iesire acolo si de la care am furat informatii pretioase. Multumesc, Catalin si Emilia.

Asa ca in avionul spre Lima ne-am strans 9 romani gata sa cucereasca Peru, dar echipa de soc a fost : subsemnata, Mihai si Rudi.

Cavalerii mei....



Si ca niste alpinisti care se respecta, am inceput cu distractia. Un zbor cu parapanta peste oceanul Pacific in Lima.


Drumul de la Lima la Huaraz l-am visat. Se doarme bine in autocarele de lux din Peru chiar daca nu iti iei loc cu pat. Pentru ca da, exista asa ceva. In Peru se merge mult cu autocarele si oferta este pe masura cererii. Diversa. In functie de pretul pe care esti dispus sa-l plateste poti merge in cel mai mare lux sau nu. Din fericire noi nu am avut probleme de sanatate desi s-a trecut printr-un pas aflat la 4000m. O parte din compatriotii nostrii nu au fost la fel de norocosi.


Huaraz
Pare mic. Ca majoritatea oraselor din Peru, are insa case cu cel mult un etaj,doua si acest lucru inseamna suprafata. Alta caracteristica pentru Peru : lipsa unei arhitecturi. In afara unor cartiere de lux din Lima, intalnesti peste tot aceeasi casa din caramida de lut.


Planul de atac este complex si intens, asa ca incepem din prima zi cautarile. Butelii, ancore de zapada, mancare. Nu dam peste singurul supermarket cu conserve de carne, asa ca trebuie sa ne multumim cu cele de ton.

Pentru a doua zi, renuntam fara sa clipim la istorie, site-ul arheologic de la Chavin, in favoarea unei drumetii pana la lacul Churup(~4600m).



Ajungem fara probleme la lacul mare de la ~4400m. Ne lacomim si il vizitam si pe cel mai mic o suta de metri mai sus. Parca nu mai e la fel de bine, ne marcheaza un pic, dar ne retragem rapid spre Huaraz si ne revine zambetul pe buze in fata unui suc natural de fructe la cani de un litru. Aranjam ultimele detalii pentru prima zona de munte, Ishinca.



Ishinca

Taxi pana la Pashpa, catari pana in tabara de baza Ishinca(4300m). Ne raman doar doi rucsacei pentru carat. Eu si Rudi ne "luptam" cu unul. Mihai se descurca singur cu celalalt. Ajungem devreme. Punem cortul si avem tot timpul din lume sa ne acomodam cu atmosfera. Ma simt bine. Baietii mai putin. S-au pus o vreme la bolit. Se tin totusi tare si pana seara sunt din nou pe picioare.


Plecare a doua zi se face pe la 6. Obiectivul este varful Ishinca(5530m). A fost mai greu decat pare. Un traseu fara dificultati tehnice, dar lung care te pune la incercare fiind inca neaclimatizati. Pana la ghetar ne miscam cu talent. Apoi cineva ne ia aerul. Ultimii 500m ne miscam incetisor, dar cu abnegatie. Eu iar ma simt bine. Ciudat. Planul era sa ma chinuiesc mai tare. Dar nu ma plang.


Ne clatim ochii cu muntii din jur si mai uitam de oboseala.

Am urcat pe o parte, coboram pe cealalta. Un mic salt peste o crevasa aflata la chiar 5-6m sub varf si cortul pare aproape. Pacaleala. Soare, nemancare, deshidratare. Abia acum incep sa ma resimt. Si uite asa coborarea devine mai lunga decat urcarea. Se mai intampla...Ajungem franti la cort, dar multumiti.


Ziua trei. Ne sculam fara griji, uscam agale cortul. Obiectivul zile este tabara intermediara de la 5200m catre Tocllaraju(6032m). Nu avem motive de graba. Vom merge putin pe ghetar. In urcare ne intalnim cu o alta echipa de romani. Au incercat si ei varful dar la 60m de el au fost nevoiti sa se retraga din cauza vremii. Urc cu indoiala in suflet. Nici acum vremea nu e perfecta. Optimismul creste si scade odata cu plafonul de nori.

Ajungem in tabara. Ne-am incadrat in timpul standard. Aici suntem singuri. O suta de metrii mai jos am lasat alte corturi.

Pe inserat, varful se arata dintre nori. S-ar parea ca pana la urma totul depinde de noi.



Dupa urcare m-am simtit proaspata. Dupa nenumarate serii de topit zapada pentru ceaiuri si supe, parca mi-a mai pierit din entuziasm. Cine spune ca e usor sa fii gospodina?

Ziua a 4-a incepe devreme. La doua ne trezim. E senin. Marsaluim incet pe ghetar catre creasta. Urme de avalansa mai vechi ma fac sa-mi doresc o intoarcere cat mai rapida, inainte ca soarele sa devina prea puternic. Iesirea in creasta insa nu mai este doar o plimbare. Trecem de prima panta mai acidulata fara probleme. Sarim o crevasa. Ups....cineva ne-a pus in cale o margine de crevasa de vreo 2m usor surplombata. Rudi merge primul asa ca incearca sa treaca. Dar inca nu e acomodat cu altitudinea. Nu are aer in plamani si cedeaza. Mihai e cel mai in forma dintre noi , dar nu prea cunoaste tehnicile de alpinism, asa ca incerc eu fara rucsac si reusesc sa trec. Ajungem in creasta, dar bate vantul si suntem in ceata. Inaintam incet pe o creasta fara dificultati tehnice. Dar se pare ca zilele astea nu le e dat romanilor sa ajunga pe acest varf. Tot mai jos cu 60 m ne oprim. Rudi nu mai poate. S-a terminat benzina. Cand ajung langa el il gasesc asigurat de o ancora de zapada. Locul este plat si am un moment de confuzie. Apoi ma luminez. Era a noastra si mesajul e clar. Mai sus nu se poate. Mai urc singura cativa metrii sa vad ce e dupa urmatorul damb de zapada. Nici urma de varf sau de crevasa finala despre care auzisem multe povesti. Cobor usor dezamagita, dar asta e. Tot e bine ca am ajuns si pana aici. Suntem o echipa cu putina experienta si invatam din mers.




Coboram fara evenimente deosebita in tabara de baza. Ziua urmatoare suntem din nou in Huaraz.

Quitaraju

Planul initial spunea ca pasul urmator este Alpamayo. Dar am aflat ca ruta clasica Ferrari este inchisa si alte rute sunt prea dificile pentru noi. Apare momentul discutiilor si al indoielilor. Eu vreau sa fac traseul Fata Nordica pe varful Quitaraju  care porneste din aceeasi tabara intermediara cu Alpamayo. E un traseu mai tehnic(grad D-), frumos si consider ca merita cele doua zile de trekking. In plus doua zile mai usoare ne-ar prinde bine ca sa ne revenim dupa Ishinca. Mihai nu e convins, dar pana la urma aranjam taxiul pentru Cashapampa punctul de plecare catre zona Alpamayo. Notiunea de negociere la pretul magarasilor nu exista. Suntem culesi de un arriero (conducator de magari) in Cashapampa care se asigura din primul moment ca stim preturile. S-au organizat intr-o asociatia puternica care impune aceste preturi. Fata de alte tari, nu sunt mari, dar nici nu ai de ales.

Cele doua zile de trekking sunt relaxante. Neasteptat de multa vegetatie. Facem focul. Si lui ii lipseste aerul si ii studiem cu interes comportamentul. Prima surpriza neplacuta. Una din "jumatatile" de butelie se termina dupa prima supa. A doua surpriza neplacuta. Nu trebuia sa fie mai multa paine? Si la capitolul organizare mai avem de invatat. Dar lectia pe care o inveti cu gura uscata, molfaind la un biscuite pe care nu ai saliva sa-l poti inghiti, nu o uiti niciodata. Data viitoare va fi mai bine.

Ajungem in tabara de baza(~4300m) intr-o atmosfera de picnic. Punem uimiti cortul la umbra unui copac stufos. Cine a pus toti acesti copaci imensi la o altitudine asa de mare? Pasionatii de botanica sa ne explice.


Copacii sunt, dar corturi ioc. Suntem singurii alpinsti. Dar refuz sa-mi fac griji pentru ce va urma. Suntem aici si nu o sa dau inapoi fara sa incerc sa ating varful. Zarim saua in care trebuie sa ajungem a doua zi. Nu incerc sa vad mai mult decat o priveliste frumoasa. Stiu ca e o portiune mai dificila pe ultima suta de metrii, dar de aici nu am nicio sansa sa vad ceva concret. Astept sa ajung acolo.

Urmatoare zi s-a dus cu relaxarea. Portiunea de ghetar parea scurta, dar de ce nu se mai termina? Dam de doua echipe care coboara. Deci nu suntem chiar singuri pe aici. Ajungem tarziu la aceea suta de metrii si ne ninge de vreo 2 ore. Merg cap. Sunt doua lungimi de coarda, doua valcele cu portiuni de gheata. Pun primele mele cuie de gheata. Ma simt bine, hotarata. Baietii vin si ei destul de repede. E seara cand atingem saua si suntem terminati. Punem cortul cu ultimele forte. Nici vorba sa respectam planul initial de a pleca in aceeasi noapte.

Ziua ne prinde pe langa cort. Din fericire e frumos si ne reincarcam bateriile.

Urmarim evolutia unei echipe aflata in traseul "nostru". Oare de ce pierd timpul? Ni se pare ca se misca cam incet mai ales pe retragere.

Seara aduce un Alpamayo in flacari. Inainte de a se inteti focul , ne scaldam in culori pastelate. Apoi intreaga zona arde.Tragem cat mai multe cadre ca sa nu uitam. Sa nu uitam unul din motivele pentru care a meritat.


Ne vine si noua ceasul noaptea urmatoare. La doua plecam. Imi simt gura uscata. Cele cateva guri de ceai nu fac diferenta. Cum o sa rezist intreg traseul? Las ca ma descurc eu. Incepem cu o coborare. Bun pentru moral. Ajungem repede la traseul propriu-zis. O panta de zapada inghetata pe la 60 de grade. Merg cap. O prima lungime de coarda. Un zig-zag pentru a ocoli peretele de gheata a unei crevase. E ceva zapada moale adunata, nu prea stiu pe ce calc, dar merge. Dupa aceea a fost tot in sus, fara emotii. O zapada inghetata, buna.


Incep sa inteleg ritmul echipei din ziua anterioara. E un traseu lung. Tot ai senzatia ca se termina dupa inca vreo lungime, doua, dar nu e asa. Bifez una cate una ancorele de zapada lasate pe traseu pentru rapelurile de la retragere si pe care le folosesc si pentru regrupari. Si oboseala se acumuleaza.


Ajungem la ultima ancora. S-a terminat, dar nu putem sa ne savuram succesul. Coboram cat mai repede ca sa nu plece magarusii din tabara de baza fara noi. Unul dupa altul, rapelurile se desfasoara fara incidente. Ultima panta, cea de care ne-am bucurat in toiul noptii la coborare, ne stoarce de vlaga la urcare. Dar totul e bine cand se termina cu bine. Strangem in graba cortul si pornim spre tabara de baza. Este de mult intuneric. Stelele ne acompaniaza drumul. Dar cine sa le vada? Ochii imi sunt umezi, ma ustura de la oboseala . Juan, arriero, ne asteapta ingrijorat in poteca. Pentru a nu stiu cata oara punem din nou cortul si ma prabusesc intr-un somn fara vise.

Satisfactia am simtit-o ziua urmatoare. Si a fost mare. Am plutit pe drumul de intoarcere. Fac o poza cu "spatele" varfului Quitaraju. "Fata", fata noastra, ne este ascunsa privirilor.


Si asta a fost tot. Eu mai vroiam dar restul echipei, din diferite motive, a decretat ca ajunge cu muntele. Pacat. As fi vrut sa vad si Huascaranul de aproape.

Au urmat doua saptamani de turism despre care poate voi vorbi intr-un numar viitor. Am vazut lucruri frumoase si in aceasta a doua perioada, dar se spune ca frumusetea e in ochii privitorului. Si ochii mei ramasesera indreptati catre munte.