Creasta Fagarasului la weekend

Toata creasta Fagarasului la un weekend - O idee mai veche care astepta sa fie pusa in practica. Si totul s-a legat atunci cand Catalin Pobega mi-a transmis planul de a pune in practica aceasta idee facut de niste prieteni din Timisoara si Sibiu. Alin si Gianina din Timisoara. Alex si Tavi din Sibiu. Faptul ca mai e o fata in echipa e reconfortant.

Gasim  cu totul intamplator un participant la aceasta tura din Bucuresti, Cristi Ghilt, care ne ofera solutia optima pentru transport. Asa ca intr-o vineri seara plecam din Bucuresti 3 oameni increzatori  spre Turnu Rosu. Urmeaza sa ne intalnim cu ceilalti a doua zi de dimineata. 

Pentru mine, turele de drumetie sunt de obicei moment de relaxare alaturi de prieteni. Provocarile le caut in alpinism. Dar de data aceasta, timpul in care ne-am propus sa parcurgem traseul e o provocare. Catalin ma pregateste psihologic. Se ofera sa-mi care bagajul, ma instruieste cum o sa luam apa din mers. Incep sa ma gandesc ca poate ca ar trebui sa fiu mai ingrijorata. Majoritatea celorlati participanti au experienta macar a unui concurs de andurata. Pentru mine e de departe cea mai dura tura. Nu stiu sigur daca o sa am viteza necesara, dar asa e bine. Lucrurile pe care sunt sigura ca le pot face de obicei nu mai ajung sa le fac. Un pic de suspans e intotdeauna motivant. Sambata de dimineata sunt cu motoarele turate. As pleca imediat cum m-am trezit. Probabil ca merg mai incet decat ceilalti si mi-ar fi util un avans. Dar planul spune ora 7 si nordistii(participantii din timisoara si sibiu) inca nu au ajuns in locul unde am campat. 

Pana la urma vine toata lumea si se da startul. Se pleaca ca din pusca. Cam tare pentru gustul meu. Oricat de bine sunt antrenata imi place sa incep mai incet o tura pana imi intru in ritm. Dar nu ma panichez. Trag cat sa ii tin pe primii in raza vizuala. Poate ca nu am mai facut ture cu astfel de kilometraj pe orizantala si verticala dar merg de ceva vreme pe munte. Dozarea efortului e importanta. Sa iti asculti corpul si sa nu fortezi prea devreme este cheia succesului pentru mine. Pe o portiune mai plata Catalin ma zoreste. Inaintez rapid la limita respiratiei. Se poate spune ca merg cat de repede imi permit traheele. Ad litteram. Am tras aer in piept cu atat ardoare incat le simt. Incet,incet ii ajung pe primii. Incep sa-mi dau seama ca pot sa tin ritmul. Mintea mea nu cuprinde toti kilometrii, toate orele care mai sunt. Prefer sa ma concentrez la fiecare pas, la urmatorul reper.

 

Ajungem intr-un timp bun in saua Suru (la 2.5 h de la plecarea din Turnu Rosu). Pauza de apa nu e chiar in stilul Carpathian Adventure. Am timp sa imi trag sufletul, dar suprinzator nu ma bucur prea mult de acest lucru . Sunt nerabdatoare sa o iau din nou din loc. Pauzele lungi nu imi fac bine. Imi ies din ritm. Sa nu mergi prea repede, sa nu mergi prea incet, sa stai doar cat trebuie... lucru complicat trekkingul asta in regim de forta.

 

Avrig. Urmatoarea oprire. Pentru prima data consum din batoanele energizante. Mananc unul intreg si bag multa apa. Nu imi pica bine si pornirea de pe loc e anevoioasa. Nu imi pierd insa concetrarea si imi intru din nou in ritm. Un urcus pieptis si sunt pe Serbota. Mult popor pe varf. Un grup mare de francezi aflati la varsta a treia. In alte tari exista o alta traditie a mersului pe munte. Stam destul de mult aici. Unul din sibieni,Tavi, are mari probleme si a ramas mult in urma. E nevoit sa abandoneze.

 

In cele din urma pornim pe Custura Saratii. E o portiune mai cu stanca. Imi convine. Impreuna cu Cristi trec destul de repede de ea si atacam urcusul spre Negoiu. Imi revin in minte cateva amintiri de acum cativa ani cand veneam pentru prima data in Fagaras sa fac creasta. Atunci aveam rucsac mare si stilul era altul. Si pauza de pe Negoiu e maricica,dar nu mai sunt asa de nerabdatoare. Sunt increzatoare ca o sa ajungem la Podragu conform planului si poate chiar mai devreme decat prevazut. Profit de momentele de relaxare. Urmatoarea portiune o cunosc bine. Am mai facut-o cu 2 luni in urma si atunci mi s-a parut usoara. Acum trag mai greu decat atunci pe portiunile de urcare. Sunt mai obosita. Dar pe plat si la coborare piciorele par sa mearga singure, intr-un ritm alert. O surpriza placuta.

 

In saua Paltinului, Gianina are probleme. De ceva vreme o chinuieste tusea. A ramas in urma, izolata si asta a demoralizat-o. Se gandeste sa abandoneze. Dar nu este ultima. Singurul sibian aflat inca in cursa are probleme si mai mari de a mentine ritmul, dar e darz si nu se lasa. Eu nu am obiceiul sa renunt in timpul unui traseu de trekking din motive fizice. Mai ales daca e unul pe care mi-l doresc mult. Si traseul asta imi doresc sa-mi iasa din prima. N-as vrea sa fiu nevoita sa-l iau de la capat cu alta ocazie.

 

Ne regrupam cu totii si pornim spre Capra. Am senzatia ca de acolo mai e o aruncatura de bat pana la Podragu. Pana aici ma asteptam sa fie mai greu decat a fost. Sunt prea increzatoare si devin din nou nerabdatoare. Vreau sa se termine odata ziua de mers. Si pe masura ce Gianina aflata chiar in fata mea redevine din ce in ce mai vioaie, eu am parte de momentul greu al zilei. Daca totul ar fi usor, nu ar merita. Intre "La trei pasi de moarte" si pauza dinainte de monumentul Nerlinger reusesc sa raman in pluton, dar trag din greu. Am chiar o usoara senzatie de greata. Ca in vremurile bune din ascensiunile de la altitudine. O jumatate de baton cu cereale si revin la viata. Nu stiu cum, nu stiu de unde. Urmatoarele urcari par usoare. Nordistii au ramas mai in urma. Alin si Gianina sunt trupa de suport pentru Alex care se chinuie din ce in ce mai mult. Noi, "bucurestenii", ne sudam intr-o echipa omogena care merge intr-un ritm constant. Incep sa adulmec finalul zilei. Ajung in saua Podragu si vad luminita de la capatul tunelului. Ma transform intr-un fluture de noapte si inaintez spre lumina de la cabana. Cobor. O cotitura a potecii si lumina dispare. Dezamagire. Oare s-au culcat cei de la cabana si au oprit generatorul? Noi mai speram sa ne suplimentam rezervele de mancare . Inca vreo 10 minute si lumina izbavitoare apare din nou. Suntem fericiti. Vom da o gramada de bani pe o mancare proasta. Dar mai conteaza? Cu gandul de a avea cat mai putin bagaj si stiind ca la efort apetitul se micsoreaza am luat prea putina mancare. Dupa vreo 45 de minute vine si grupul doi. Pentru Salvamont Sibiu traseul de creasta se opreste aici. Alex a facut un efort mare de vointa ca sa ajunga pana la jumatatea traseului, dar nu mai poate. Ne anunta ca o sa coboare la Victoria. Gianina este din nou nesigura. Nu stie daca mai poate tine ritmul a doua zi. Mie nici nu-mi trece prin cap sa renunt. Cred ca as fi in stare sa termin cursa si de una singura, in ritmul meu, daca nu as mai reusi sa tin pasul cu baietii.

 

A doua zi de dimineata, lucrurile se lamuresc. Dupa o noapte de tuse, Gianina renunta. Am fost 7 elefanti pe o panza de paianjan. Am mai ramas 4. Sunt singura fata din echipa,dar sunt obisnuita cu aceasta situatie. Startul se da pe la 5.40 de la Cabana Podragu si e din nou rapid. Raman usor in urma, dar pe Vistea ne regrupam din nou. Am mers bine (2 h pana aici) si sunt optimista. De aici inainte e mai mult un test de rabdare decat unul fizic. Merg sustinut,dar nu atat de repede pe cat as fi mers la o tura obisnuita, mai scurta. Si mai sunt cateva "dealuri" de urcat. Urcam,coboram,urcam,coboram. O succesiune care se transforma in rutina. As vrea sa accelerez ca totul sa se termine mai repede, dar nu pot. Trebuie sa mentin ritmul castigator. Fatza de ziua trecuta, apa e mult mai putina. Am luat de la Podragu si nu mai intalnim in poteca nici un izvor pentru mult timp. Beau cu economie din apa dulceaga in care am pus un energizant. Efectul fiecarei inghitituri dureaza cam 30 de secunde  dupa care gura imi este din nou uscata. Din cauza deshidratarii imi simt picioarele mai moi, dar inca merge. Tin aproape de Cristi care e in fata mea. Ajungem la Zarnea. Imi verific apa si imi dau seama ca am facut exces de zel. Este in jur de ora 2, canicula si nu am baut decat o jumatate de litru. Cristi si Catalin nu mai au deloc apa asa ca sunt nevoiti sa coboare la un izvor aflat mai jos. Asa trece cea mai mare pauza a zilei. Eu ma pitulez pe dupa refugiu la umbra si mai am un pic si atipesc in asteptarea baietilor. Cristi aduce in afara de camel bag si un bidonas cu apa la golirea caruia contribui. A prins bine. Sunt asigurata ca in vreo ora dam de un lac. Visez la apa multa si proaspata.

 

Urc din nou. Se pare ca e ultimul urcus "monstruos". Aproape ca nu mai conteaza. Ajung in saua de unde se coboara spre Curmatura Bratilei. Vad o urma uscata de lac. Poate ca mai e unul. Sau nu. Catalin spune ca a secat lacul, Cristi confirma. Mai am de asteptat pana la apa. Urcusul lejer spre Berovoiescu ma prinde intr-o forma buna. Ma simt in stare sa accelerez. Dar stau in continuare in spatele lui Cristi care a impus pana acum un ritm excelent. Ajung la izvor si in sfarsit beau pe saturate. Ce buna e apa! Alin o ia inainte ca sa ajunga la intalnirea cu recuperatorii veniti dinspre Sebes. Noi bucurestenii avem alt punct terminus: Rudarita.

 

Pornim. Cristi pare marcat de efort si e usor demoralizat. Are in minte niste timpi mai buni intre punctele de reper decat ceea ce reusim sa scoatem acum. Oboseala isi spune cuvantul. Eu simt ca mai am niste rezerve. Batoanele energizante nu m-au convins de la inceput, dar se pare ca isi fac datoria. Trec in fata cu gandul sa impulsionez un pic ritmul. Picioarele parca nu sunt ale mele. Merg singure. Aproape alerg pe coborarea pana pe Comisul si mai jos spre padure. Dau de indicatorul cu 2 ore pana la Rudarita. Ne regrupam. Alergatura din ultima vreme m-a cam secatuit de forte. Toti suntem franti. Ne taram pe coborarea finala prin padure. O ultima urcare de 60m e in mod paradoxal relaxanta. Parca ne miscam mai bine la urcare decat la coborare. Ultimele 20 de minute de coborare din Curmatura Lerescu. O panta ucigatoare. Imi tin picioarele sub mine si inaintez cu pasi marunti, dar rapizi. Caraghios, dar eficient. Mi-e somn. Acum parca as avea nevoie de niste incurajari, dar tribuna mea e goala. Nu am mediatizat prea mult planul meu de weekend si nu pot sa imi imaginez vreun prieten gandindu-se la mine, intrebandu-se daca a crapat fierea in mine sau nu. Catalin si Cristi nu mai au forta sa vorbeasca de vreo ora. Asa ca ma incurajez singura. Hai Corina, hai Corina, mai e un pic. Cristi scoate un chiot ca sa mai sperie eventualii ursi...si ii raspunde "o ursoaica". Sotia lui ne astepta in drumul forestier cu masina. Simt o imensa usurare. S-a terminat, am ajuns, a meritat efortul, ne strangem mainile fericiti.

 

Pentru cei interesati de detalii tehnice:

distanta: 80 km; total timp: 27.5 h; viteza medie: 3.8 km/h; diferenta nivel: 5935m urcare/5922m coborare

sambata: Turnu Rosu- Podragu (15.5 h total, 4016m ascending/ 2681m descending, avg speed:3,6 km/h)

duminica: Podragu-Rudarita (12 h total, 1919m ascending/3241m descending, avg speed:3.8 km/h)

Poze din tura facute de Catalin Pobega:

  http://picasaweb.google.co.uk/pobegacatalin/CreastaFagarasuluiIn2ZileDeLaTurnuRosuLaRudarita0607Sept2008#