Mama,frate, cat am putut sa coboram!

Prognoza buna, dar frig. Hm...ce as putea sa fac in weekend? Vreau neaparat o zi de tura. De la maraton nu am mai facut nimic sustinut. Dar as vrea si o zi de catarat. Intreb in stanga si in dreapta. Multe variante, multe optiuni. Dar nici una nu e chiar ce mi-as dori. Si parca nu am chemare sa duc munca de convingere, sa trag de oamenii mai putin hotarati. Incepe sa se contureze o noua optiune.... o tura solitara. Aveam de weekendul trecut o idee. Busteni - Jepii Mici - Babele - Pestera - vf Omu - Busteni. O tura banala care insa imi asigura diferenta de altitudine de peste 2000m pe care mi-o doream. Decizia finala o iau in clipa in care imi dau seama ca imi e un pic teama sa merg singura. E bine sa-ti confrunti temerile. :)

Ma prezint la trenul de 6.30. Dau de un compartiment plin de montaniarzi. Pe unii ii cunosc asa ca ma lipesc de ei. Vor sa mearga in Crai. Se uita cam lung la mine ca sunt singura. Nu dau prea multe explicatii. Sunt prea ocupata sa dorm. Cobor in Sinaia si ma duc la ceea stiam ca e statia de microbuze pentru Busteni. Dupa vreo 20 de minute se milostiveste de mine o localnica si ma informeaza ca acum microbuzele opresc chiar langa gara. Mda... o prima jumatate de ora irosita. Dar nu e grav. Ajung la intrarea in traseu pe la 9.35.Timp berechet mai ales ca am venit pregatita si pentru o eventuala a doua zi: sac de dormit, mancare pentru doua zile etc.

Incep sa urc. In primele 20 min trec pe langa niste turisti. Nu vreau sa alerg. Cu fostii mei bocanci de iarna Salomon ar fi cam greu. Am venit insa hotarata sa merg sustinut. Asa ca nu o sa mai vad picior de om pana la cabana Caraiman. Dupa un inceput alert, mai reduc motoarele. Pe la 1600m dau de soare. Imi reincarc bateriile.

Daca nu ar fi din cand in cand zumzaitul de la cabina as fi putut sa uit ca sunt pe una dintre cele mai populare poteci din Romania. Semnul de civilizatia nu ma deranjeaza prea mult. Nu am atins chiar starea "Zen". Orice teama a disparut in clipa in care m-am hotarat sa merg, dar singuratatea e chiar acolo langa mine. Ajung la cabana Caraiman.

Un grup mare e in fata cabanei. Nu ma opresc. Vreau sa ajung in jur de ora 12 la Babele. Pe drum intalnesc un grup mare de copii. Unul ma intreaba daca una din crucile mici de langa Cabana Caraiman e crucea Caraiman. Il informez ca trebuie sa se uite dupa ceva mai mare. :) Vorba se raspandeste in tot grupul. Au reusit sa se rataceasca. Au pe cineva spunand cuvintele magice : Mama,frate, cat am putut sa coboram! Coborasera vreo 150 m. Se pare ca sportul preferat al romanilor este urcatul cu telecabina.

Ajung la Babele. Fac pauza de masa afara la soare. Vremea e superba, dar "briza" adie din cand in cand. O iau repede la vale catre Pestera. Dau peste niste copii deliciosi care se joaca de'a fata'scunselea printre "babe" dar mi-e jena sa le bag aparatul in ochi. Ma multumesc cu un "cutulache".

Cobor alene. Intalnesc oameni care urca. Unii nu sunt la prima tinerete si merg incet. Dar bravo lor.

Ajung la indicatorul catre vf Omu. Spune trei ore. E abia ora unu. O sa ajung devreme la statia meteo de la Omu. Imi fac un autoportret. Dunga dintre sprancene nu e semn de suparare. Se pare ca e semnul meu distinctiv :). Ar trebui sa fiu extrem de relaxata, dar se pare ca sunt mai degraba concentrata. Fotograful e de vina. Nu a reusit sa-mi smulga niciun zambet.

Incep sa urc fara sa fortez. Parca as vrea sa o lungesc, sa am ce face si maine, sa ma bucur de soare, de munte.






Singura data cand am fost pe aici era iarna, viscol. Ajungerea la Omu a fost una din aventurile epopeice. Vantul m-a ingenunchiat cand am ajuns in creasta. Acum totul e liniste. Ajung in zona cascadei de pe Obarsia. Ma opresc sa fac cateva poze. Aparatul meu simplu, usor, bun pentru traseele tehnice, nu ma ajuta prea mult acum. Si nici lumina puternica.

Asa ca purced mai departe. Imi dau seama ca o sa ajung pe la 3. Nu o sa raman la Omu. Poate cobor la Malaiesti pentru a continua a doua zi spre Bran. Din nou aproape de iesirea in creasta se simte vantul. Nu e foarte tare, dar nu mai pot sa merg la maneca scurta. Intru grabita in statia meteo. Aflu ca sunt -2.5 grade Celsius. Dupa vreo 10 minute mai apare un cuplu. Vor sa mearga la Maleiesti, dar mie mi-a pierit cheful de solitare. Poate gasesc totusi pe cineva pentru o escalada mica. La 15.50 plec spre Busteni. Nu ma gandisem ca de una singura nu e bine sa stau prea mult in padure. Acum ma gandesc :).

Merg bine, desi imi simt genunchii. Cand ajung in padure e inca lumina si imi dau seama ca as putea prinde trenul de 18.30. Fara sa alerg. Toata ziua am avut senzatia ca merg destul de incet. Nu o fi ritm de concurs, dar mi-am indeplinit planul mai repede decat credeam. Ajung pe la 18.10 la gara din Busteni si prind acceleratul de 18.06 :)). Trenurile de pe valea Prahovei au intarzieri mai mari decat am eu.

Cateva telefoane ma lamuresc ca ziua urmatoare nu va fi zi de escalada. Nu am gasit doritori. Motivatia pentru o noua zi de mers nu exista, asa ca va fi doar o tura de alergare in jurul Herastraului prin atmosfera umeda si mohorata specifica iubitului nostru oras in aceasta perioada a anului.

Concluzia? Nu sunt omul solitarelor, dar a fost o experienta interesanta, revigoranta. Nu e cel mai rau lucru care se poate intampla. Nu imi propun neaparat astfel de ture, dar daca va mai fii sa fie ....sper sa ma suport mai bine si sa-mi descretez fruntea :)