marți, 25 mai 2010

Verde de Hercules


Aflu de un maraton montan Hercules care urma sa se tina in zona Herculane. Cum fusesem pana in acel moment doar la escalada in zona, ma gandesc ca ar fi o buna oportunitate de a scoate nasul din cutie.

Din diferite motive insa nu apuc sa fac prea multe antrenamente specifice pentru alergare. Cu o saptamana inainte ies la alergat de vreo doua ori si fac tura de parc Herastrau. Ma resimt dupa. Ceva febra musculara. Asta da "semn bun".

Dar am apucat sa spun ca particip si nu imi place sa dau inapoi. Ajung in dimineata cursei cu o usoara durere de cap si cu ganduri negre. Oare voi reusi sa termin? Nu mi-am facut nici un fel de strategie pentru cursa. Nu cunosc nici zona. Startul se da cu punctualitate. La noua trecute fix. Pornesc in usoara alergare. Se termina repede portiunea de astfalt si incepe urcarea mai sustinuta pe poteca. Pe la km 3 zaresc in fata fete cunoscute care stiu ca merg bine. Ma mai linistesc. Poate o sa termin totusi in timpul limita. Merg intr-un ritm sustinut, dar nu la limita. Nu ma grabesc sa prind din urma oamenii din fata. Mai depasesc totusi cu accelerari scurte, dupa care revin la ritm de croaziera. Pe la km 10 ma gandesc ca inca ma simt bine, dar cand apare borna care imi confirma unde ma aflu in cursa imi mai scade moralul. Cam pana aici ar trebui sa ma tina antrenamentul pe care l-am facut. Reusesc totusi sa alerg o mare parte din portiunile de semiplat si pe coborare. Ajung la punctul de control aflat cam la jumatatea maratonului cu un timp putin sub 3 ore si ma gandesc ca as putea sa scot in jur de 6 ore. Dar nici noul obiectiv gasit, nici fata pe care o tot am in fata de ceva timp nu reusesc sa ma motiveze sa apas pe acceleratie. Entuziasmul pe care il aveam acum 2 ani la cursa de la maratonul Pietrei Craiului pare sa se fi evaporat. Ce caut eu aici? Si de data asta nu imi pun intrebarea pentru ca am indoieli cum ca nu as face fata. Ceva lipseste.

Incepe cea mai mare urcare din cursa. Depasesc niste baieti care se pare ca au ramas fara benzina. A inceput sa ploua. E bine pentru ca ma racoresc. Scap de ochelari. Au devenit inutili fara stergatoare. Din pacate nu am nimic pe cap si apa imi aduce toata sarea de pe fata in ochi. Cam ustura si sunt momente in care orbecaiesc cu ochii semiinchisi. Noroc ca drumul forestier e lat. Astept cu nerabdare sa-l vad pe Istvan, fratele lui Rudi, coechipierul meu de catarat. Stiu ca el e la check point-ul unde se termina urcarea. Merg pe o creasta prin ceata. Din fericire e bine marcat. Cate un tunet mai picmenteaza atmosfera. Ajung si las bucuria sa ma cuprinda. Imi dau drumul la vale cu capul vidat de ganduri. Trag cu coada ochiului la peisajul care se ghiceste prin ceata care s-a mai ridicat. Din nou mult verde. Frumusetea zonei se ridica la nivelul reputatiei. Ajung la o coborare mai accidentata prin padure. Noroi la greu si ceva pietre. Dar a trecut de mult vremea in care calcam cu grija ca sa ma feresc de noroi. Imi dau drumul la picioare. De unde alergam de una singura, ma trezesc cu oameni in fata. Par sa se uite pe unde calca... :) E si tipa din fata pe care nu o mai vazusem de ceva vreme. E si Rudi care calca mai cu grija din cauza genunchilor. Eu nu am probleme si ma las cuprinsa de betia coborarii si ii depasesc. La ultimul punct de realimentare mi se baga sub nas o farfurie cu "bombonele". Mi se spune ca e glucoza. Aha. E bine venita. Aflu ca mai am vreo 100m diferenta de altitudine de urcat. Dar asta nu imi strica buna dispozitie. Pornesc cu avant. Imi simt ficatul. Incearca sa-mi spuna ceva. Asta ar putea sa imi strice bucuria. Ii inchid gura cu un gel. Schimb cateva cuvinte cu un concurent pe care il cunosc. Se plange de crampe. Eu nu cunosc inca senzatia. Batul de schi fisurat la schi in Austria isi da obstescul sfarsit la ultimul check point. Ma opresc sa bag varful rupt in rucsacel. Ma prinde din urma Rudi si ma depaseste. Dar nu intarzii nici eu prea mult si sunt imediat in spatele lui. Sunt cu totul in afara senzatiei de competitie, de concurs. Nu ma gandesc deloc la clasament asa ca imi trece prin cap ca am putea merge impreuna pana la final, dar picioarele mele sunt ascultatoare, fac tot ce le spun sa faca si tentatia de a o da la vale e prea mare. Ma desprind. Am studiat cu atata atentie harta traseului incat nu stiu unde se termina. N-as vrea sa mai am de alergat pe astfalt. Trec un podet improvizat peste un parau si ma trezesc cu poarta de finish in fata intr-o poiana. O trec usurata. Un final potrivit.

Ca si concluzie. Vreau sa multumesc oamenilor care nu ma cunosc personal, dar probabil ca ma stiau din poze, din bloguri si m-au incurajat pe parcurs. Si probabil ca raspunsul la intrebarea "Ce caut la astfel de concursuri? " o sa-l aflu participand in continuare chiar daca nu sunt specialitatea mea, chiar daca ma intreb uneori care este graba :). Cu siguranta, faptul ca exista oameni pasionati care organizeaza astfel de concursuri fara interese materiale, din dorinta de a insufla aceasta pasiune si altora este un motiv de inspiratie.





5 comentarii:

Silvique_ms spunea...

Bravaaaaa!!! :)

mihaimk spunea...

data viitoare sa ma iei si pe mine! :)

Mihai-Sorin Sirbu spunea...

Super!

Admin spunea...

super, ne vedem la Piatra Craiului!

elena spunea...

Nu ne cunoastem, te stiu de pe Alpinet, din pozele lui Catalin Pobega. Am citit pe blogul tau tot ce ai facut. Vreau sa iti spun tine-o tot asa! Esti puternica si talentata, iubesti muntele - ai incredere in tine! Iti doresc sa ai intotdeauna coechipieri pt munte, pt catarat. Urmeaza-ti idealurile si nu te lasa! Prietenii adevarati iti sunt doar cei care iti sunt alaturi la bine si la greu.