Repetam rutina de plecare. Transportul il aranjam de data aceasta prin intermediul unei localnice. E vanzatoare la magazinul unde ne facem mare parte din cumparaturi si deja ne cunoastem :). Conversatiile dintre noi s-au limitat la cateva numerare si la mult aratat cu degetul catre produse, dar zambeste usor amuzata decat ori ne vede. Negocierea pentru transport e scurta. Cunosc pretul - 300R.
Ajungem la camp Djan Tugan. Acelasi peisaj, cu totul alta atmosfera. Sub soarele arzator, misuna turisti, sportivi aflati in cantonament. Crema de soare a devenit obligatorie. Incepem urcusul chinuitor. O poteca nemiloasa. Abrupta cu pamant uscat.
Avem de urcat 1300m diferenta de nivel. In prima jumatate de ora sunt ceva mai nerabdatoare, as vrea sa accelerez ca sa se termine cat mai repede. Dar ma linistesc. Inaintez cu pasi marunti, cu pauze de admirat peisajul. Rucsacul apasa greu pe solduri. Imi simt spatele. Nu cred sa fi avut vreodata mai mult bagaj in spate. Ce caut aici? :) Asta e partea de munca bruta, necesara, dar nu chiar placuta. La un moment dat, Rudi propune sa ne punem cortul langa o limba de zapada undeva la 3700m. Dar asta ar ingreuna ziua urmatoare. Pana la urma strangem din dinti si continuam urcarea. Nu mai e mult. Ajungem. E inca devreme. Avem timp berechet sa ne instalam. Coboram din sa aproximativ 50m pe partea cealalta. Punem cortul.
Nu suntem singuri. Mai sunt doua corturi. Si avem apa sub forma lichida. Este improvizata o captare a apei care se scurge printre pietre. Rezultat al topirii zapezii. Un gat de sticla, o tava din plastic... lux.
Studiem traseul de la distanta. Sunt trei varfuri MNR. "Al nostru" este cel mai din stanga.
Prindem si un frumos apus. Ne urcam in sa pentru a prinde cateva cadre cu varfurile inzapezite.
A doua zi. Ne pregatim de plecare. De data asta am rupt traditia orei 3.30. Este in jur de 8 am. Traseul e scurt, drumul pana la el asemenea. Nu avem motive pentru o plecare in toiul noptii. La mic dejun avem o conserva de vaca cu multa grasime. Cah. De data asta luam cu noi amandoua semicorzile. Pe retragere o sa avem de facut un rapel mai lung.
Identificam rapid intrarea.
Eu merg cap pe prima parte a traseului. Mai usoara. Rudi va merge pe ultime lungimi mai grele, de grad 5 impus. Ne-ar fi fost utili papucii de catarat, dar cum nu ne-am gandit sa-i luam ne vom descurca si cu bocancii de iarna. Din fericire sunt mult mai putine portiuni friabile. E o placere sa te cateri pe granit.
Mergem la asigurari mobile, dar mai gasim cate un piton, cate un friend intepenit. Semn ca suntem pe drumul cel bun. O ultima lungime usoara, dar spectaculoasa si ajungem la un pasaj de artificial. Rudi preia stafeta. Din fericire sunt deja pitoane batute. Atarna si o cordelina pe post de scarita. Iesirea din pasaj nu este insa facila. Rudi are ceva emotii, dar le depaseste cu succes. Ne apropriem din ce in ce mai mult de punctul terminus.
O fisura frumoasa, un traverseu emotionant. Pe ultima lungime imi dau seama ca sunt filata doar pe coarda albastra. Banuiesc ca s-a blocat in ceva coarda rosie. Continui convinsa ca la un moment dat voi da de locul cu pricina si va fi stransa si cealalta coarda. Surpriza totala. Vad celalalt capat al corzii rosi atarnand. Se pare ca intradevar se blocase, dar inainte de a ajunge Rudi in regrupare. Ma opresc si o strang. Mai urc cativa metrii si ajung in regrupare. Mai mergem putin pe creasta si gata. Capat de drum.
Admiram iluzivul Ushba. Sunt de fapt cele doua varfuri gemene din dreapta. Noi ne doream sa ajungem pe cel nordic.
Am semnal la telefon. Ma trezesc dand telefon acasa din varf de munte. Ad litteram. Retragerea este usoara. Rapelurile sunt deja amenajate. Ajungem rapid intr-un valcel de unde continuam pe picioare. Acelasi pietris neplacut. O ultima portiune pe ghetar.
Un om obosit se intoarce acasa pe inserat......
Obosita, dar multumita. Munca din ziua anterioara si-a gasit implinirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu