Schi in Fagaras

Trupa mare. Risc de avalansa la fel de mare pentru Fagaras. Mergem totusi la fata locului sa vedem ce si cum.

Sambata dimineata plecarea. Ajungem devreme la Capra. Zapada putina rau. Nici vorba de avalanse. Urc la cota 2000. O portiune cu schiurile in spinare. Apoi cu ele in picioare. Zapada proasta, cu crusta. Inaintez greu. Mi-am lasat coltarii de schiuri acasa. Ce sa faci cu ei in pulver? Socoteala de acasa nu se potriveste cu conditiile de la fata locului. Incep sa cred ca nu voi avea parte de schi. Crusta e inamicul meu numarul unu. Nu reusesc coborari controlate.

Lasam o parte din lucruri la salvamont. Trecem tunelul si dam de Balea. Ceva mai multa zapada si mult mai buna. Nu prea stiu unde mergem. Urc dupa ceilalti. Pe drum imi dau seama ca mergem spre Valea Doamnei. Nu stiu la ce sa ma astept. Nu am mai schiat pe ea.  Ajungem in sa. Imi scot pieile de foca, blochez legaturile si o dau la vale dupa ceilalti. Surprinzator, dar ma simt bine pe schiuri. Coborarea e usoara, zapada minunata. Ma afund de vreo 2 ori in zapada. Ridicarea de pe jos e anevoioasa. Zapada e mare. Betele de schi intra pana la prasele. O ultima panta mai accentuata si sunt in extaz. Din pacate aici se termina. A sosit momentul sa ne intoarcem de unde am plecat. Prima portiune e dificila fara coltari. Un strat surpeficial de zapada proaspata care nu tine. Sub el zapada inghetata. Derapez de cateva ori. Ma refugiez pe o creasta inierbata. Scot schiurile si o iau la picior.  Gioni si Florin, mai experimentati in ale schiului de tura, sunt departe. Revin pe schiuri. Ne oprim o panta mai jos de sa. Lungimea celei de a doua coborari este hotarata de fiecare pentru sine. Eu ma dau pana in acelasi punct ca si prima oara. Ma simt bine si nu ma descurajeaza urcarea care acum pare si mai grea. Vantul bate in rafale si vine din fata. O clipa de neatentie si ma trezesc pe jos dupa o rafala. Incepe sa se lase intunericul.  E semiintuneric cand ajung in sa. Decid sa nu scot lanterna. Incepe coborarea. Merge greu. Viraj cu viraj. Nu din cauza pantei. Ma ia cu ameteala din cauza lipsei reperelor vizuale. Uneori nu-mi dau seama daca ma misc sau stau pe loc. Ajung cu greu la cabana Balea. Aici se face regruparea. Gioni a luat-o inainte. Da o fuga jos pana la Capra sa-si schimbe claparii. Cei noi inca nu s-au acomodat cu stapanul :).

O ultima sfortare si ajungem "acasa". Salvamontul de la cota 2000. Niste palinca si ceva vin si oamenii incep sa spuna adevarul :). 

Duminica dimineata. Ma trezesc cu greu. Plecam tarziu. Tot valea Doamnei. Tot viscol. Nu fac decat o coborarea scurta. Oboseala acumulata in ultimul timp isi spune cuvantul. Decid sa nu ma chinuiesc. Ma retrag prima spre Paltinu unde am lasat ceva bagaj. Unul cate unul ne strangem toata trupa.

Coborarea de la cota 2000 spre Capra e minunata. O facem pe schiuri pana jos. A nins peste noapte.   20-30cm de zapada proaspata. Masinile sunt sub zapada. Din fericire puterea celor 4 e cu noi si pornim spre Bucuresti fara probleme. O ploaie neprietenoasa ne insoteste tot drumul. Zapada ramane in sufletele noastre si pe capota masinii.  La fiecare frana brusca se mai risipeste ceva din bucatica de iarna pe care vrea Gioni s-o faca cadou baiatului lui... :)

 

In afara subiectului

Imi place sa ma joc cu cuvintele. Un jongleur care isi arunca popicele in aer. Sa iti mentii ideilei in stare de levitatie. Sa le lasi sa cada una cate una. Sa descoperi un model cu totul aleator. Are sens ce ai creat sau nu?

Am cautat pe munte simplitatea si concretul incercand sa ma simplific pe mine.  Ce nu s-a potrivit tiparului am taiat. Mi-e dor de ceea ce am lasat in urma.

Fara poze

Trebuia sa fie ziua mea. N-am dispozitie pentru petrecere. Va fi altadata. Ma decid la un weekend in Costila in amintirea vremurilor bune. Coechipier Victor. Din Bucuresti plecam trupa de 5 cu masina. Am uitat aparatul foto asa ca nu vom avea dovezi.

Nu am mai urcat de ceva vreme la refugiu. Am unele surprize. Cativa copaci au deviat poteca pe ici, pe colo. Dar in rest....cunosc fiecare centimetru. Urcam destul de rapid. Zapada ioc. Miezul noptii ne prinde la refugiu. Dezbatem traseul din ziua urmatoare. Nu ajungem la nicio concluzie. Singurul lucru sigur e ca va veni si Teo cu noi.

Sambata dimineata. Suntem lenesi. Trezirea se face tarziu. Variantele cu trasee lungi cad. Victor tot ar vrea in Peretele Galbinele. Prudenta primeaza insa si ne decidem pentru traseul Fisura Insorita din Tancul Mic facut integral, pana pe varful tancului. Peretele e uscat. Teo face primele trei lungimi cap. Se misca rapid. Victor dupa el. Vin si eu din urma. :) Mai repede decat ma asteptam. Parca nu au trecut chiar degeaba anii.... Incepe sa bata vantul. S-a cam dus cu conditiile de vara,de papuc. Victor preia stafeta. Ajungem in varf fara emotii. Aceeasi retragere cu o brana emotiva intre saua in care iese traseul Hermann Buhl si copacul de rapel. Ajungem pe lumina la refugiu. Discutii aprinse despre echipament, catarat. Pe mine ma ia repede cu somnul. Ziua urmatoare decid cu Victor sa mergem inspre peretele Galbinele. Nu prea stim ce traseu. Sa speram ca noapte va fi un sfetnic bun.

Trezirea cu noaptea in cap. Vesti proaste. A plouat. Acum e lapovita. Ezit. Victor e insa vigilent. Spera ca mai sus a fost mai frig si a nins. Ceea ce inseamna tot conditii dure de catarat. De data asta ma hotarasc sa nu dau inapoi. Pornim. Incepem sa urcam pe valea Galbinele. Ma opresc des. Nu vreau sa ma supraincalzesc. Mi se pare foarte cald. Deja am transpirat. Placerea de a sta in regrupari va fi si mai mare. Ne uitam dupa intrarea in traseul Grotelor. Ajungem prea sus. Avem o vedere asupra traseului. Portiunea de intrare pare apetinsata. Fata cazuta plina cu zapada. Nici unul dintre noi nu a fost vara pe acolo. Putin probabil sa gasim linia traseului. Iar eu as vrea sa ajung in Bucuresti la o ora normala. Hai in Umarul Galbinele. Traseele de acolo le cunosc. Traseul Rosculet a fost lejer vara.

Victor va merge cap pe tot traseul. Pe prima lungime nicio asigurare fixa. E totusi usoara. Prima inghetare a mainilor. Ma lupt cu un tricam mai incapatanat. Dar nu las nimic in urma mea.

Pornirea in urmatoarea lungime e un pic nervoasa. O mica neatentie si ma trezesc cu Victor langa mine in regrupare. A doua pornire e mai norocoasa. Il pierd din vedere repede. Sunt niste locuri unde sta mai mult. Nu e de bine. Imi vine randul. Mda...incep sa inteleg ezitarile lui Victor. Un singur piton pe lungime. O mica surplombita care mie mi-a cam taiat rasuflarea. Ajung in regrupare. Suntem inca in grafic. 

Vara, din urmatoarea lungime am retinut doar plecarea ca fiind mai ciudata. Acum toata e ciudata si iese de 55m. Asigurari cu totul insuficiente. O proba pentru Victor de curaj. O proba de rezistenta la frig pentru mine. Cand am ajuns eu in regrupare nu prea mai eram in grafic. Ora 16 si ceva. Abia am timp sa privesc spre Omu si sa "fac" poza zilei. Iese statia meteo pentru scurt timp dintre nori si se vedea lumina apusului.

Ma gandesc ca nu e totusi grav. Inca 10m si suntem pe varf. Alta portiune care vara e super usoara. Acum insa, fara asigurari, Victor alege o varianta inedita care dureaza. Cand ajung pe varf e deja intuneric. Ne-am scos frontalele. Incepe retragerea. Un prim rapel intr-o sa. Incepe sa bata vantul. Din ce in ce mai tare. Un rapel lung spre Scorusi. Ajungem intr-o brana. Corzille sunt inghetate. Tragem de ele. Nu vin. :) Ne plimbam de colo, colo pe brana cautand locul ideal, unghiul ideal . Il gasim. Usurare. Eu stiu ca ar trebui sa mergem pe brana ca sa iesim in Scorusi. Victor gaseste insa un inel. Dam un nou rapel lung cu speranta de a da de poteca. Ratam de putin. :)  Avem de facut o coborare expusa de vreo 15m. Trecem si peste asta. Visez la strunga Galbinele. N-am baut nimic toata ziua si ultima ciocolata a fost la intrarea in traseu. Viscolul imi spulbera visele. O mica reorganizare de echipament si fugim cat putem de repede de acolo. Sunt cu resursele pe zero. Cobor anevoie. Victor a luat-o inainte. Si apa e cu el. Jos, undeva aproape de poteca spre refugiu il vad ca se opreste. Ajung langa el. Beau. Rontai jumatate de corny. Pornim. Nu mai avem sanse sa prindem vreun tren. Aflu de ce se oprise Victor. A calcat intr-o gaura in zapada si si-a reactivat o entorsa mai veche. S-a dus si cu planul de rezerva. Ma gandeam sa ramanem la refugiu pana la 3 noaptea si apoi sa coboram ca  sa luam primul tren de dimineata. Trebuie sa coboram acum cat e entorsa calda. Suntem la refugiu. E in jur de 21. 

Ne facem bagajele. Iau cat mai mult din echipament. Ma clatin sub greutatea rucsacului. Mergem incet. Victor calca cu grija. Trecem de izvor cu bine. Mai jos frunzele ude ne joaca feste. Suntem o echipa "la pamant" :). Nici eu din cauza greutatii, nici Victor din cauza piciorului nu reusim sa ne redresam cand alunecam pe ele si ne regasim in acelasi timp ridicandu-ne cu greu de pe jos. Suntem in Busteni. Trecute de 23 fix. Incercam o jumatate de ora autostopul. Niciun milostiv la ora asta. Ne refugiem in gara. Locurile sunt limitate. Impartim bancile cu doi vagabonzi. Izbavirea vine impreuna cu acceleratul de ora 5.

 Concluzia? O zi de nastere de neuitat. :)

Uneori trebuie sa ai un pic de credinta

1 decembrie. Ziua nationala a Romaniei. Ocazia pentru un weekend prelungit. Idei multe, posibilitati multiple si o prognoza care strica totul. Sambata vreme rea cu precipitatii urmata de doua zile de vreme prea buna cu temperaturi ridicate. 

Vineri seara pun la cale totul cu Rudi. O tura in Leaota. O traversare cu plecare din Runcu catre Bucegi. Fara cort, fara saci de bivuac. In prima noapte mizam totul pe o stana. Mai merg cu noi Silvia si Tori. 

Sambata dimineata ne intalnim cu totii in autogara IDM cu gandul de a prinde un microbuz catre Targoviste.  Primele doua microbuze nu trec de standardele noastre de calitate si le lasam sa plece. Cel de ora 7 este insa votat in unanimitate(si de cei intarziati :) ) si pornim in marea aventura. Visez pe drum o ploaie. O trec la capitolul cosmaruri. Microbuzul ne lasa pe langa gara din Targoviste. Un taxi rezolva orice problema de orientare. Suntem in statia din care se iau microbuzele catre Fieni. Nu stam prea mult si suntem din nou in miscare. Din Fieni suntem preluati imediat de alt microbuz care ne duce pana la drumul forestier care pleaca din Runcu. Eficienta maxima. 

Pe la ora 10 suntem la intrarea in "traseu". 9km catre manastirea Adormirii maicii domnului. Necrediciosii solicita o confirmare din parte hartii. Verdictul este fara echivoc. Avem ceva timp pentru a ne spune rugaciunea. Pornim pe o burnita marunta.  Se lucreaza la drum. Muncitorii ma intreaba de cei doi care au disparut in Bucegi cu o saptamana inainte. Nu am informatii proaspete. Sunt intrebata de unde sunt .... ca sa se stie ceva despre nebunii care pleaca pe munte pe vremea asta. :)

Ajungem langa manastire. Tori, pe post de Toma Necredinciosul, protesteaza. E prea cald, prea umed, nu se vede nimic. Eu cred ca vor urma vremuri mai bune.  Pornim catre cabana Leaota. Treptat peisajul se tranforma in unul hivernal. Ninsoare, chiar viscol. Ajungem. Visez la un ceai cald. Cabana inchisa imi spulbera iluziile. Ne continuam drumul. Galma dupa galma. Pentru cateva momente ceata se ridica si ne putem gasi locul in spatiu. In rest, inaintam dupa GPS si busola. Ne prinde intunericul intainte de a atinge varful. Nivelul zapezii creste, vizibilitatea scade. Gps-ul ramane unicul reper. Dar suntem "puternici" si ne atingem obiectivul :). Poza clasica de varf.

Coboram in cautarea stanei salvatoare. Nu avem insa coordonatele incarcate pe Gps. Bajbaim prin intuneric. Cateva pante cu zapada inghetata imi dau emotii. Bocancii mei obositi(de vreo 5 ani ii plimb pe munte) nu mai fac fata la astfel de incercari.  Inevitabilul se produce. Decizia e unanima. Bivuac in padure. Ne gasim un brad mare si il declaram "stana" noastra. Tori si-a luat totusi sacul de bivuac. Restul improvizam.

Pana ne aranjam culcusul, se elibereaza si cerul. Stele si luminile platoului Bucegi. 

Dimineata ne trezim odata cu soarele. Un cer fara nori. Au nimerit-o cei de la meteo.

Pornim avand in minte doua variante. Padina si statia meteo de la Omu. Dupa vreo jumatate de ora zarim si stana. Are acoperis. Nu e buna :).

Avem track incarcat pe Gps, dar nu suntem noi oamenii care sa urmeze carari umblate de altii. Ochiometric gasim o scurtatura. O coborare prin padure, mergem prin vale pana la un valcel bine conturat, o urcare sustinuta pentru a iesi din nou din padure si gata....traverseu scurt pana in Saua Strunga. Simplu. Pana la partea cu traverseul toate bune. Apa gasita in vale e mai mult decat binevenita. Si incepem sa traversam. Si traversam....tot dam rotocoale crestei. Zapada e proasta. Ne afundam cand ne e lumea mai draga. Tori decide sa iasa in creasta. O vreme il urmez. Apoi ma cuprinde din nou frenezia traverseului. Risipesc multa energie si timp. Ne regrupam in cele din urma pe drumul cel bun. Ne-a cam pierit cheful de a urca pana la Omu.  

Mergem agale. Ne apropriem de sa. Problema. Avem de ales intre doua. Bineinteles ca o alegem pe cealalta. Saua Strungile Mici. Macar vad locuri noi. :) Din nou zapada proasta. Tori nu mai rezista. Isi pune rachetele. Si dus a fost. Noi, ceilalti, inotam prin zapada. Ajungem la Padina in lumina apusului.

In cabana ne izbim de civilizatie. Fum, galagie, oameni turmentati :). Ne refugiem in sediul salvamont. Suntem singurii cazati aici. Incercam sa facem un plan pentru ziua urmatoare. Inca ne e gandul la Omu. Dezbatem variantele cand ma trezesc vorbind singura. Hmm...

Luni dimineata. O trezire tarzie dupa cum banuiam. Afara pare foarte cald. Nimeni nu mai are chef sa mearga undeva. Ne alegem ruta clasica si mai scurta. Piatra Arsa - Jepii Mari - Busteni.

Pornim. Nu se grabeste nimeni, nicaieri. Baie de soare. Un MBS (mamaliga cu branza si smantana pentru necunoscatori)  la Piatra Arsa si coborarea lunga pana in Busteni pe drumul binecunoscut. 

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa. :)

Poze facute de Rudi,Silvia si Tori.  Mai multe la adresa

http://picasaweb.google.com/nagy.rudolf/2008_11_29_Leaota#

O zi la schi prin Baiului

Ar fi trebuit sa particip la aniversarea unui prieten. Tura devenita traditionala pe creasta Balaurului si baute la statia meteo de la Omu.  Se intampla insa neprevazutul.  Un deces in familie. Sambata in loc sa infrunt nametii la munte, o conduc pe bunica mea pe ultimul drum. Sper ca este intr-un loc mai bun acum....

Seara imi dau seama ca nu as mai suporta inca o zi de tristete prin Bucuresti asa ca pun mana pe telefon si gasesc amatori de schiat pentru ziua urmatoare.  Duminica dimineata ne regasim 6 prin gara. Se merge in Azuga.  A nins mult...dar fiind prima zapada insuficient pentru ca partia sa fie in conditii bune. Din cauza asta nu gasim cartele cu mai multe puncte. Luam cate o urcare la un pret usturator. Prima coborare pe Sorica. Ma doare inima la fiecare piatra pe ca o simt sub schiuri. Imi simt si picioarele cam la fiecare viraj. Merg chinuit. Prima zi de schiat din sezon. Am uitat si putinul pe care il stiam. 

La a doua coborare ne avantam pe Cazacu. Un pulver minunat de aproape un metru dar care nu a facut nici un fel de priza cu pamantul. Sunt locuri unde merg aproape numai pe pietre. Legatura imi sare prea usor. Ma strang de vreo doua ori cu greutate dintre nameti. 

Jos langa gondola se face regruparea. A venit si Bubulu cu trupa lui. Suntem un grup eterogen. Unii cu placa, unii cu legaturi de tura, unii cu legaturi normale. Mai facem o urcare cu gondola.Ne avantam apoi pe creasta in cautarea unei zapezi mai bune. Ne insiram unul cate unul sub un vant care ne indoaie. Ma trezesc intr-un turbion de zapada. La 2 metrii sub creasta, vantul nu mai loveste direct, dar rascoleste totul in jur.  2 metrii mai sus suntem din nou in linia intai. Urcam pana pe varful Cazacu. O scurta pauza si o dam la vale. Sau cam asa ceva :)  Zapada e viscolita. Putina si cu crusta. Fac cateva viraje chinuite. Vad un prieten care si-a luat schiurile in brate si se misca mai repede decat mine. Ii urmez exemplu. Cei mai buni schiaza de parca ar fi cea mai buna zapada cu putinta. La 100m de padure dau din nou de pulver. Imi pun schiurile in picioare si o iau catinel in jos. Zapada e mult mai buna, dar mare. Ma dau cu stangacie. O noua regrupare. Incepem sa urcam. Cine poate deblocheaza legatura. Restul inoata prin zapada. Ajungem pe o culme. Un nor negru a trecut peste noi si a lasat niste fulgi. Acum vizibilitatea e din nou buna. 

Photo by Catalin Pobega

E frig. Bubulu testeaza tipurile de zapada prezente. Un grup de invatacei se strange in jurul lui. Eu am altele in minte si in suflet. Cine spune ca o moarte asteptata e mai putin dureroasa? Vai ce tanar era. Vai ce batran era. Oamenii dragi lasa in urma lor acelasi gol.  

Urmeaza ultima coborare a zilei. Prin padure. Aceeasi stangacie si panta e si mai mare. Copacii tot vin spre mine. :)  Ajung totusi intreaga jos. Dam de un drum. Marsaluim ceva pe el. Se lasa intunericul. Ajungem la gondola. Un ceai, un croissant si ne imprastiem prin masinile disponibile.

Concluzie? Prima zi de iarna. O zi frumoasa. Dar muntele nu e un panceu universal. Cel putin nu pentru mine.

Catalin Pobega - fotograful de serviciu :). Pozele lui la adresa:

http://picasaweb.google.co.uk/pobegacatalin/Schi23Nov2008#

Mama,frate, cat am putut sa coboram!

Prognoza buna, dar frig. Hm...ce as putea sa fac in weekend? Vreau neaparat o zi de tura. De la maraton nu am mai facut nimic sustinut. Dar as vrea si o zi de catarat. Intreb in stanga si in dreapta. Multe variante, multe optiuni. Dar nici una nu e chiar ce mi-as dori. Si parca nu am chemare sa duc munca de convingere, sa trag de oamenii mai putin hotarati. Incepe sa se contureze o noua optiune.... o tura solitara. Aveam de weekendul trecut o idee. Busteni - Jepii Mici - Babele - Pestera - vf Omu - Busteni. O tura banala care insa imi asigura diferenta de altitudine de peste 2000m pe care mi-o doream. Decizia finala o iau in clipa in care imi dau seama ca imi e un pic teama sa merg singura. E bine sa-ti confrunti temerile. :)

Ma prezint la trenul de 6.30. Dau de un compartiment plin de montaniarzi. Pe unii ii cunosc asa ca ma lipesc de ei. Vor sa mearga in Crai. Se uita cam lung la mine ca sunt singura. Nu dau prea multe explicatii. Sunt prea ocupata sa dorm. Cobor in Sinaia si ma duc la ceea stiam ca e statia de microbuze pentru Busteni. Dupa vreo 20 de minute se milostiveste de mine o localnica si ma informeaza ca acum microbuzele opresc chiar langa gara. Mda... o prima jumatate de ora irosita. Dar nu e grav. Ajung la intrarea in traseu pe la 9.35.Timp berechet mai ales ca am venit pregatita si pentru o eventuala a doua zi: sac de dormit, mancare pentru doua zile etc.

Incep sa urc. In primele 20 min trec pe langa niste turisti. Nu vreau sa alerg. Cu fostii mei bocanci de iarna Salomon ar fi cam greu. Am venit insa hotarata sa merg sustinut. Asa ca nu o sa mai vad picior de om pana la cabana Caraiman. Dupa un inceput alert, mai reduc motoarele. Pe la 1600m dau de soare. Imi reincarc bateriile.

Daca nu ar fi din cand in cand zumzaitul de la cabina as fi putut sa uit ca sunt pe una dintre cele mai populare poteci din Romania. Semnul de civilizatia nu ma deranjeaza prea mult. Nu am atins chiar starea "Zen". Orice teama a disparut in clipa in care m-am hotarat sa merg, dar singuratatea e chiar acolo langa mine. Ajung la cabana Caraiman.

Un grup mare e in fata cabanei. Nu ma opresc. Vreau sa ajung in jur de ora 12 la Babele. Pe drum intalnesc un grup mare de copii. Unul ma intreaba daca una din crucile mici de langa Cabana Caraiman e crucea Caraiman. Il informez ca trebuie sa se uite dupa ceva mai mare. :) Vorba se raspandeste in tot grupul. Au reusit sa se rataceasca. Au pe cineva spunand cuvintele magice : Mama,frate, cat am putut sa coboram! Coborasera vreo 150 m. Se pare ca sportul preferat al romanilor este urcatul cu telecabina.

Ajung la Babele. Fac pauza de masa afara la soare. Vremea e superba, dar "briza" adie din cand in cand. O iau repede la vale catre Pestera. Dau peste niste copii deliciosi care se joaca de'a fata'scunselea printre "babe" dar mi-e jena sa le bag aparatul in ochi. Ma multumesc cu un "cutulache".

Cobor alene. Intalnesc oameni care urca. Unii nu sunt la prima tinerete si merg incet. Dar bravo lor.

Ajung la indicatorul catre vf Omu. Spune trei ore. E abia ora unu. O sa ajung devreme la statia meteo de la Omu. Imi fac un autoportret. Dunga dintre sprancene nu e semn de suparare. Se pare ca e semnul meu distinctiv :). Ar trebui sa fiu extrem de relaxata, dar se pare ca sunt mai degraba concentrata. Fotograful e de vina. Nu a reusit sa-mi smulga niciun zambet.

Incep sa urc fara sa fortez. Parca as vrea sa o lungesc, sa am ce face si maine, sa ma bucur de soare, de munte.






Singura data cand am fost pe aici era iarna, viscol. Ajungerea la Omu a fost una din aventurile epopeice. Vantul m-a ingenunchiat cand am ajuns in creasta. Acum totul e liniste. Ajung in zona cascadei de pe Obarsia. Ma opresc sa fac cateva poze. Aparatul meu simplu, usor, bun pentru traseele tehnice, nu ma ajuta prea mult acum. Si nici lumina puternica.

Asa ca purced mai departe. Imi dau seama ca o sa ajung pe la 3. Nu o sa raman la Omu. Poate cobor la Malaiesti pentru a continua a doua zi spre Bran. Din nou aproape de iesirea in creasta se simte vantul. Nu e foarte tare, dar nu mai pot sa merg la maneca scurta. Intru grabita in statia meteo. Aflu ca sunt -2.5 grade Celsius. Dupa vreo 10 minute mai apare un cuplu. Vor sa mearga la Maleiesti, dar mie mi-a pierit cheful de solitare. Poate gasesc totusi pe cineva pentru o escalada mica. La 15.50 plec spre Busteni. Nu ma gandisem ca de una singura nu e bine sa stau prea mult in padure. Acum ma gandesc :).

Merg bine, desi imi simt genunchii. Cand ajung in padure e inca lumina si imi dau seama ca as putea prinde trenul de 18.30. Fara sa alerg. Toata ziua am avut senzatia ca merg destul de incet. Nu o fi ritm de concurs, dar mi-am indeplinit planul mai repede decat credeam. Ajung pe la 18.10 la gara din Busteni si prind acceleratul de 18.06 :)). Trenurile de pe valea Prahovei au intarzieri mai mari decat am eu.

Cateva telefoane ma lamuresc ca ziua urmatoare nu va fi zi de escalada. Nu am gasit doritori. Motivatia pentru o noua zi de mers nu exista, asa ca va fi doar o tura de alergare in jurul Herastraului prin atmosfera umeda si mohorata specifica iubitului nostru oras in aceasta perioada a anului.

Concluzia? Nu sunt omul solitarelor, dar a fost o experienta interesanta, revigoranta. Nu e cel mai rau lucru care se poate intampla. Nu imi propun neaparat astfel de ture, dar daca va mai fii sa fie ....sper sa ma suport mai bine si sa-mi descretez fruntea :)

O aducere aminte

In ultimele doua weekenduri mi-am adus aminte. Cum e cu buclele, cu papuci noi de catarat.

Mai intai in Cheile Rasnoavei.  Coechipier...Catalin Pobega.

Un weekend linistit de refacere dupa maratonul PC. Imi propun din traseele clasice, bine pitonate din Peretele Animalelor. Pe cele mai usoare le-am facut de mai multe ori. Pentru cele mai grele e nevoie de un antrenament pe care nu-l am. Asa ca vor fi cele usoare.

Sambata Mielul cel Bland. O ascensiune fara istoric. 

Mergem cap schimbat. Catalin si-a luat aparatul cu el si in loc sa ma fileze pe mine isi face de lucru cu el... :)

Retragere eleganta prin rapel.

Catalin nu a mai facut traseele din zona. E entuziast si ar fi vrut sa mai facem unul. Dar eu sunt cam blazata. Le-am repetat de multe ori. Pana la urma lenea invinge si ne refugiem in fata unui bulz si a unui pahar de vin in restaurantul "de la colt".

Duminica Cangurul. Tot cap schimbat. 

Las ofranda un friend. Nu am vazut un inel si mana mi-a tremurat cand am pus friendul. L-am impins prea adanc in fisura. Am resimtit lipsa de antrenament si de trasee facute. Vremea a fost superba si aproape iti venea sa faci un plojon in marea de culori de sub tine.

Mai multe poze  http://picasaweb.google.co.uk/pobegacatalin/CatarareInCheileRasnoavei1112Oct08#

Urmatorul weekend trebuia sa fie tot in Postavaru. Alt coechipier,Rudy Nagy, si planuri ceva mai ambitioase. Gasim si alta echipa cu masina proprie care merge tot acolo Cornel Sainu si Silvia. Ajungem in chei, iesim din masina ca sa mancam ceva, inghetam si facem cale intoarsa. Decidem sa migram catre sud, catre tarile calde. Imi iau pasaportul din zbor si mergem la Veliko Tarnovo, la vecinii nostri bulgari. Ajungem pe la 17. Nu mai e timp de catarat. Fac cunostiinta cu orasul in schimb. Partea veche este pitoreasca. 

Photo by Rudolf Nagy

A doua zi mergem la faleza. Nimic eroic. Fac cateva trasee mansa si muncesc ceva la ele. La sfarsitul zile simt ca am facut ceva si asta e bine....

Photo by Rudolf Nagy

Sfarsim ziua cu o vizita la "restaurantul romanilor".  Orasul este plin de romani. Nu prea am auzit limba bulgara...

Mai multe poze  http://picasaweb.google.com/nagy.rudolf/2008_10_18_Veliko#

Maratonul Piatra Craiului

Odata cu intoarcerea din Peru spre sfarsit de august am luat si decizia de a participa la maratonul Pietrei Craiului. Primul pas a fost o mica documentare. Nu aveam idee ce inseamna antrenamentul pentru un maraton. Toate programele de antrenament erau pentru vreo 17-18 saptamani si sugerau un numar impresionant de kilometrii alergati saptamanal. Vreo 40-50 erau in programul cel mai bland. Bun. Eu aveam vreo 5-6 saptamani la dispozitie si nu alergasem in viata mea mai mult de 10 km dintr-o rasuflare. Singurul lucru care ma avantaja era tocmai ceea ce face din maratonul PC un maraton mai special : diferenta de altitudine de aprox 2100m. Experienta mea de mers pe munte nu putea decat sa ma ajute sa fac fata la urcarile si coborarile de pe traseu.

Asadar, am lasat la o parte numarul de kilometrii, mi-am notat doar principiile de baza(cum trebuie organizate alergarile, ce e bine sa mananci si cand etc) si am pornit la drum. Am alergat cat am putut de des, cat am putut de mult si de tare, am facut iesiri de weekend la munte cat mai solicitante si mai ales am stat. O parte foarte importanta dintr-un antrenament este recuperarea de dupa. Asa ca au fost zile in care decat sa-mi fortez oboseala, am preferat sa lenevesc acasa. Mai trebuie sa faci si sacrificii cand vrei sa atingi un obiectiv. M-am apucat de gatit. Mancarea pe baza de sticksuri nu parea sa fie reteta succesului. Unii rautaciosi ar spune ca in ciuda acestui fapt, am trait sa prind si ziua concursului. Iar eu spun ca nu gatesc chiar rau :P.

Ziua Z. Am emotii. N-as putea spune ca ma simt in forma maxima. Antrenamentul concentrat in cele cateva saptamani are efecte pozitive, dar si negative. S-a acumulat o oarecare oboseala in ciuda zilelor sacrificate pentru lenevit. Iau decizii de ultim moment. Importante. Ocupata cu pregatirea fizica, am neglijat alte lucruri. Asa ca am scos de la cutia de gunoi niste incaltari mai vechi gen adidas. Ultima lor aventura trebuia sa fie partea de trekking din Peru, dar se pare ca vor mai avea parte de o ultima cursa. Talpa a inceput sa se desprinda, dar sper sa nu raman desculta pe traseu. Primesc un sfat extrem de util de la Nusu, unul din concurentii cu experienta, si imi schimb decizia de a nu lua bete telescopice. Mi s-a spus ca ma vor ajuta pe urcarea catre refugiul Diana. Eu imi voi sprijini in ele neputinta si in alte portiuni ale traseului.

Start.

Photo by Daniela Torica


Toata lumea incepe sa alerge. Si eu dupa ei. Drumul urca cu o panta abia perceptibila, dar picioarele mele parca sunt din plastilina. Ups. Alerg intr-un ritm slab. Am remarcat cateva figuri in jurul meu si incerc sa le pastrez in raza vizuala. Parasesc drumul forestier si incep o urcare mai abrupta. Incerc sa accelerez, dar picioarele imi sunt de plumb. Suntem incolonati cativa si nu pot decat sa ma mentin in acest mic pluton. Iesim din nou in drum forestier. Am vreo doua fete in fata. Nici gand sa le depasesc. Mentin cu greu distanta dintre noi. Incep sa-mi simt ficatul. Asta e situatia. Concursul nu o sa se amane ca sa prind eu o zi mai buna. Si in 41 de km am timp sa mai recuperez. Iau un gel energizant. Poate mai prind puteri. Am mers mai incet si asta mi-a oferit posibilitatea sa imi mai revin. Dar nu e bine. Ma simt ca la plimbare. Negociez cu dumnealui, ficatul. Incep sa maresc ritmul. Trec de prima fata si ma apropii vertiginos de urmatoarea. O depasesc cu o usoare strangere de inima. Cine stie cand o sa mai dau de o fata? Nu suntem prea multe fete in concurs si e bine sa ai repere. In zona Casa Folea - La Table reusesc sa alerg pe portiunile de coborare, plat. Incepe urcusul final catre Funduri. Sunt inca in padure. Depasesc un concurent. In ultima clipa imi dau seama ca e o fata. Satisfactia mea e moderata. In aceasta zi lupta nu e cu celelalte concurente, ci cu mine insami. Trag cat pot de tare pe urcare. Mai recuperez din timpul pierdut la inceput. Nu vreau sa pierd nicio secunda asa ca nu beau apa. Din cauza asta, pe ultima suta de metrii incetinesc ritmul. Am mai depasit o fata, dar e chiar in spatele meu. O aud spunand ca a mai participat la crossuri. Mda...

Urmeaza timpul mort pana la urmatorul punct de control. Imi rezerv 2 minute ca sa mananc dintr-un baton. La coarda pusa de organizatori e un mic ambuteiaj. Stau destul de mult. Ajung la punctul de control in ultimul moment. Pornesc imediat. Incep tare. Continui mai putin tare. In fata mea vad o alta concurenta. Rezist tentatiei de a accelera brusc. Ma apropii de ea incet, incet. Imi place sa invat din greseli, asa ca imi revizuesc tactica fara opriri. Ma opresc 5 secunde ca sa beau apa. Imi revin fortele. Reusesc sa fortez depasirea pe o coborare cu grohotis. In sfarsit ma simt ceva mai bine. Coborarea spre refugiul Spirlea o fac in viteza. Aici beau doua pahare de apa si o iau din loc imediat. Continui in ritm sustinut. Chiar inainte de a iesi in drum forestier am cam ramas fara resurse. E timpul pentru un nou gel. Pe drum incep sa alerg incet. Intru intr-un oarecare ritm. Mi se pare ca pot sa accelerez. O fac. Dupa 20 m ficatul meu incepe brusc sa-mi vorbeasca. Cateva sute de metrii sunt obligata sa merg. Pacat. Pana aici mersesem bine. Aproape de punctul de control de la Plaiul Foii incep din nou sa alerg. Ma depaseste fata cu experienta de cross. Alearga cu o viteza in plus fata de mine. Acum se vad kilometrii aceia pe care nu am apucat sa-i alerg in timpul pregatirii. Ajungem aproape in acelasi timp la punctul de alimentare.

O prietena imi face cateva poze. Nu eram scarbita nici de cursa, nici de mancare. Doar oboseala. :)

Photo by Roxana Ghilt

Mananc ceva, imi umplu camel back-ul cu apa. "Adversara" mea a plecat deja. Incepe urcusul catre Diana, portiunea de care se tem cei mai multi concurenti. Eu o abordez cu calm. Obosita sau nu am la activ prea multe urcusuri de genul acesta ca sa ma mai las intimidata. Chiar in fata mea cade un concurent urland de durere. Crampe. O vad din nou pe fata. Reduc diferenta dintre noi, dar hotarasc sa nu fortez prea tare. De la refugiul Diana urmeaza inca vreo 10 km de coborare pe care ar fi bine sa mai pot alerga. Altfel as pierde enorm de mult timp. Sunt constienta ca sansele de a o depasi pe concurenta din fata la alergare sunt minime, dar continui sa ma lupt cu timpul si cu mine. Ajung la refugiu. Ultimul gel. Baietii de la punctul de control ma "ameninta" cu controlul antidoping. Incep bine coborarea abrupta, dar am pierdut contactul vizual cu concurenta din fata mea. O voi mai vedea doar la premiera. Depasesc in schimb cativa baieti ramasi fara benzina. Ultimul punct control, Coltul Chiliei. Intreb cat mai e. 5 km, teoretic o jumatatea de ora. Din greseala am pornit cronometrul de la ceasul meu cu vreo 30-40 min dupa start, asa ca nu stiu cu precizie care e timpul meu pana in acel moment. Dar par sa ma incadrez in cele 7 ore pe care mi le propusesem. Portiunea finala e de coborare lina. Alerg mare parte din ea. Ritmul nu e grozav, dar e important sa il mentin. Ajung pe portiunea de semiplat de la intrarea in Zarnesti. Alternez mersul cu alergatul. Reusesc sa incurc un pic strazile din Zarnesti, dar pana la urma gasesc linia de finish.

Singurul lucru care ma intereseaza e timpul. Intreb. Raspunsul e 7H 03 min cu tot cu timpul mort de la Funduri. E bine asa. Unul din obiective l-am atins. Cel mai important obiectiv al cursei insa era sa dau tot ce am. Stau de vorba cu prietenii participanti la cursa, ne felicitam reciproc si ma intreb daca nu sunt prea proaspata dupa cursa. Urmatoarele doua zile de febra musculara, cele 2-3 unghii de la picioare care imi vor cadea cat de curand imi ofera raspunsul la indoielile mele. Mai bine poate la anul daca voi fi sanatoasa, daca voi avea mai mult timp de pregatire, daca.....

Ca si concluzie... Alergatul facea parte din pregatirea pentru alpinismul de altitudine, pentru Cho Oyu in particular, dar nu reusisem pana acum sa imi impun un program suficient de intens. Acum insa am trecut peste un prag. Pragul in care te chinuiesti sa alergi 3,4,5 km ca asa scrie la carte. Am avut momente in care am simtit satisfactia alergarii in sine. Si programul de antrenament a avut cu siguranta un impact pozitiv asupra sanatatii, asupra metabolismului meu. Asa ca intentionez sa alerg in continuare. Si, cine stie, poate ajung vreodata sa particip si la un maraton de plat.

Deocamdata insa urmez sfaturile maestrilor si o iau incet. Ma odihnesc in ritm de cha cha :)). Am inceput un curs de dans ca sa mai rup monotonia antrenamentelor.

Mai multe informatii tehnice si poze pe site-ul maratonului :

http://www.maratonpiatracraiului.blogspot.com

Maros MTB Maraton

Duminica trecuta m-am "ratacit" la un concurs de moutain bike. Prietenii sunt de vina...:)  Mai multi participau, eu aveam interes sa ajung in zona Clujului, asa ca m-am lasat usor convinsa. 

Din principiu nu imi place sa particip la un concurs pentru care nu m-am pregatit deloc...si in ultimele trei luni aveam doar un weekend petrecut pe bicla. In schimb imi place sa incerc cat mai multe lucruri noi, asa ca mi-am spus: De ce nu? N-am nimic de pierdut. Sa vedem care e atmosfera de concurs. 

Obiectivul meu principal la acest concurs... sa nu ma consum prea mult. Asa ca am ales sa particip la cursa scurta de 50km. Cea de 78km ramane pe alta data. Obiectivul secundar...sa ma incadrez in timpul limita. Resursele fizice alocate le-am limitat pentru ca urmeaza sa particip si la maratonul Pietrei Craiului. Mi-am propus un timp onorabil acolo si totul se va intampla sambata viitoare. 

Duminica dimineata. Suna ceasul. Sunt cam ametita. De o zi sunt la limita unei dureri de cap. Uneori trec de aceasta limita. Incep sa manac ca sa-mi mai treaca.  Imi mai revin, dar nu foarte mult. Trec prin rutina pregatirilor, dar sunt usor deconectata de  ceea ce se intampla in jurul meu. Pun numarul pe bicicleta, pregatesc rucsacelul, ma schimb. Sa-mi aduca cineva aminte care e scopul acestor actiuni! A, da...concursul. Nu simt vreo presiune.

Ma asez la start in a doua jumatate a plutonului. Pornim. Las pe toata lumea sa treaca inainte. Nu vreau sa intru in vreun ambuteiaj. Nu ma simt prea sigura pe reflexe mele ca sa ma angajez intr-o lupta pentru spatiu. Rulez o vreme pe sosea. Usoara urcare. Merg in ritm de plimbare. Toata lumea trece pe langa mine. Cineva striga la mine ca am saua prea jos. Are dreptate. Hotarasc sa o reglez imediat cum parasim astfaltul. Ma depaseste o fata  si imi zic ca e momentul sa opresc fenomenul de scurgere. Ma tin de ea. Parasim astfaltul. Intram pe un drum de tara. Ridic saua si o iau din nou din loc. Ar cam fi momentul sa incep sa pedalez si eu. Se schimba cursul apelor.  Incep sa depasesc. Panta nu e foarte mare, dar  cu bicicleta se poate merge lejer doar pe marginea drumului. Pe centru niste bolovani mari fac dificila deplasarea. Ma gandesc de doua ori inainte de a depasi, dar tot trebuie sa o fac si pe asta. Depasesc fete cu mai mult aplomb , dar nu sunt prea multe asa ca de ce sa fac discriminari?  Baietii cei mai buni sunt departe in fata. Cei de pe aici sunt umani. Unii cedeaza deja si merg pe langa bicicleta. Bineinteles ca o fac pe unde e mai usor si ma obliga sa iau bolovanii la rand. Dar ma simt bine. Mi-a trecut starea de slabiciune si am un ritm bun.  O vreme pedalez cu alti 3-4 baieti. Ne depasim unii pe altii. Zaresc din nou o fata in fata si mi se aprind beculetele.  Maresc ritmul si o ajung. Trec repede de ea.  Mici portiuni de push bike. Niste bolovanis mai mare, niste sleauri. Nu vreau sa ma chinuiesc prea tare asa ca prefer sa ma dau jos de pe bicla. Urcusul monstruos de 12 km e pe sfarsite. Apar si mici portiuni de coborare. Un ciclist in fata mea aproape se opreste in fata gropilor cu apa cautand trasa ideala. Poate ca nu vrea sa se murdareasca.... Trec de el pentru ca mie imi place sa ma murdaresc.  Ajung la punctul de maxim unde mai dau de o fata. Cobor grabita spre primul punct de realimentare. Sunt totusi intr-un concurs. Ajung. Beau un pahar de apa.  Un schimb de replici cu George, un prieten nou  facut cu ocazia acestui concurs. El si-a planificat cate 10min de pauza la punctele de realimentare, dar in planul meu nu sunt prevazute opriri. Fiecare cu tactica lui. Incep coborarea.

Bicicleta mea usoara m-a ajutat la urcare. Acum vibreaza din toate incheieturile. Drumul e cu bolovani mari, incastrati in pamant. Merg cat pot de repede, dar tot ma depasesc in mare viteza cativa baieti. Printre ei si George. Fete insa nu se zaresc. Ajung usurata in sosea.  Rulez linistita de una singura cativa kilometrii. Inca putin si uit iarasi ca sunt in concurs. Vine momentul pentru a doua urcare. Iau un gel, o gura de apa din camel bag si purced la deal. Un fotograf pe marginea drumului imi striga sa-i dau bataie ca nu au mai trecut decat 3 fete si pe ultima o pot ajunge din urma. Poftim? Parca nu imi vine sa-l iau in serios. Pana acum nu m-am gandit la clasament decat in sens negativ.  Pe masura ce depaseam o fata eram a doua din coada, a treia....

Panta se acciduleaza. Raman consecventa principiului meu de a nu forta prea tare. E momentul pentru push bike. Nu sunt singura. La mers ma pricep cel mai bine. Daca era un concurs integral de push bile probabil ca as fi castigat.  Imi impun un ritm constant, sustinut fara pauze. George e chiar in fata mea. Trecem pe langa niste baietii care nu par deloc in largul lor. Se apropie finalul urcarii. In fata mea zaresc un grup mai mare. Ne oprim cam in acelasi timp la al doilea punct de alimenatare. Doua pahare de apa si sunt gata de plecare. Zaresc pentru o secunda lista cu cei care au trecut pe aici si mi se pare destul de mica lista de la capitolul fete. Poate a avut dreptate domnu' fotograf. Si mai e o fata aici. Plecam in acelasi timp, dar imi dau seama repede ca nu o sa ma tin de ea. Nu cu resursele alocate pe ziua de azi. Nu sunt motivata sa apelez la un supliment. Asta e. A 4-a, a 5-a e oricum mult mai mult decat imi propusesem. Nu fac minuni de vitejie pe coborare, dar merg bine. Nici una din coborari nu a fost chiar o relaxarea. Am stat destul de tensionata. Sosea vine din nou ca o eliberare. E momentul pentru a manca ceva. 3 sferturi de baton cu cereale mancate din mers. Ma apropii de locul unde intram din nou pe drum forestier. Cateva fete aflate acolo din partea organizatorilor incearca sa ma incurajeze. Hai ca poti sa mergi mai repede! Esti a 4-a... Imi pare rau fetelor, dar azi nu vreau sa merg mai repede. Ma simt bine la viteza data. Intru pe ultima portiune. Un drum prin padure cu mici urcari si coborari succesive. Rulez bine. Coborarile dispar si incepe ultimul urcus prin padure. Fac push bike pe acolo pe unde cu fortele de dimineata as fi rulat linistita pe bicicleta. Merg deja de vreo 4 ore fara pauze seminificative. George e din nou in fata mea. Nu simt rasuflarea niciunei fete in spate. Pe cea din fata nu am nicio sansa sa o prind. Nicio motivatie de a mari ritmul. Incepe ultima coborare. Destul de tehnica. Imi place. La sosea ma informeaza un organizator ca mai e un kilometru. Maresc ritmul profitand de plat. Dar finalul nu e pe sosea. O noua portiune de drum de tara, o ultima panta inierbata de 10m pe care o fac fara jena pe langa bicla si finalul glorios.

Pana la urma se confirma locul 5 cu 4h28min.  Mai mult decat vroiam. Mai putin decat as fi putut. 

Concluzii? ... Putine fete la concurs. Baieti, amatori, extrem de motivati . Am auzit mai multi ciclisti povestind de crampe, cum mergeau si urlau de durere. Unii s-au luptat pentru fiecare loc, chiar daca primele locuri erau din start ocupate de profesionisti.  Toata admiratia pentru pasiunea si combativitatea lor.

Vreau sa mai particip si data viitoare o voi face cu implicare 100% . Traiesc cu speranta ca vor aparea cat mai multe adversare si cat mai ambitioase. Prefer sa fiu pe locul 20, dar la mare lupta cu alte 2-3 fete decat sa fiu a doua la cursa lunga pentru ca doar doua concurente sunt cu totul :P

Poze si alte informatii pe site-ul concursului 

 http://www.marosbike.ro/page/MAROS_MTB_MARATHON~37.html

Creasta Fagarasului la weekend

Toata creasta Fagarasului la un weekend - O idee mai veche care astepta sa fie pusa in practica. Si totul s-a legat atunci cand Catalin Pobega mi-a transmis planul de a pune in practica aceasta idee facut de niste prieteni din Timisoara si Sibiu. Alin si Gianina din Timisoara. Alex si Tavi din Sibiu. Faptul ca mai e o fata in echipa e reconfortant.

Gasim  cu totul intamplator un participant la aceasta tura din Bucuresti, Cristi Ghilt, care ne ofera solutia optima pentru transport. Asa ca intr-o vineri seara plecam din Bucuresti 3 oameni increzatori  spre Turnu Rosu. Urmeaza sa ne intalnim cu ceilalti a doua zi de dimineata. 

Pentru mine, turele de drumetie sunt de obicei moment de relaxare alaturi de prieteni. Provocarile le caut in alpinism. Dar de data aceasta, timpul in care ne-am propus sa parcurgem traseul e o provocare. Catalin ma pregateste psihologic. Se ofera sa-mi care bagajul, ma instruieste cum o sa luam apa din mers. Incep sa ma gandesc ca poate ca ar trebui sa fiu mai ingrijorata. Majoritatea celorlati participanti au experienta macar a unui concurs de andurata. Pentru mine e de departe cea mai dura tura. Nu stiu sigur daca o sa am viteza necesara, dar asa e bine. Lucrurile pe care sunt sigura ca le pot face de obicei nu mai ajung sa le fac. Un pic de suspans e intotdeauna motivant. Sambata de dimineata sunt cu motoarele turate. As pleca imediat cum m-am trezit. Probabil ca merg mai incet decat ceilalti si mi-ar fi util un avans. Dar planul spune ora 7 si nordistii(participantii din timisoara si sibiu) inca nu au ajuns in locul unde am campat. 

Pana la urma vine toata lumea si se da startul. Se pleaca ca din pusca. Cam tare pentru gustul meu. Oricat de bine sunt antrenata imi place sa incep mai incet o tura pana imi intru in ritm. Dar nu ma panichez. Trag cat sa ii tin pe primii in raza vizuala. Poate ca nu am mai facut ture cu astfel de kilometraj pe orizantala si verticala dar merg de ceva vreme pe munte. Dozarea efortului e importanta. Sa iti asculti corpul si sa nu fortezi prea devreme este cheia succesului pentru mine. Pe o portiune mai plata Catalin ma zoreste. Inaintez rapid la limita respiratiei. Se poate spune ca merg cat de repede imi permit traheele. Ad litteram. Am tras aer in piept cu atat ardoare incat le simt. Incet,incet ii ajung pe primii. Incep sa-mi dau seama ca pot sa tin ritmul. Mintea mea nu cuprinde toti kilometrii, toate orele care mai sunt. Prefer sa ma concentrez la fiecare pas, la urmatorul reper.

 

Ajungem intr-un timp bun in saua Suru (la 2.5 h de la plecarea din Turnu Rosu). Pauza de apa nu e chiar in stilul Carpathian Adventure. Am timp sa imi trag sufletul, dar suprinzator nu ma bucur prea mult de acest lucru . Sunt nerabdatoare sa o iau din nou din loc. Pauzele lungi nu imi fac bine. Imi ies din ritm. Sa nu mergi prea repede, sa nu mergi prea incet, sa stai doar cat trebuie... lucru complicat trekkingul asta in regim de forta.

 

Avrig. Urmatoarea oprire. Pentru prima data consum din batoanele energizante. Mananc unul intreg si bag multa apa. Nu imi pica bine si pornirea de pe loc e anevoioasa. Nu imi pierd insa concetrarea si imi intru din nou in ritm. Un urcus pieptis si sunt pe Serbota. Mult popor pe varf. Un grup mare de francezi aflati la varsta a treia. In alte tari exista o alta traditie a mersului pe munte. Stam destul de mult aici. Unul din sibieni,Tavi, are mari probleme si a ramas mult in urma. E nevoit sa abandoneze.

 

In cele din urma pornim pe Custura Saratii. E o portiune mai cu stanca. Imi convine. Impreuna cu Cristi trec destul de repede de ea si atacam urcusul spre Negoiu. Imi revin in minte cateva amintiri de acum cativa ani cand veneam pentru prima data in Fagaras sa fac creasta. Atunci aveam rucsac mare si stilul era altul. Si pauza de pe Negoiu e maricica,dar nu mai sunt asa de nerabdatoare. Sunt increzatoare ca o sa ajungem la Podragu conform planului si poate chiar mai devreme decat prevazut. Profit de momentele de relaxare. Urmatoarea portiune o cunosc bine. Am mai facut-o cu 2 luni in urma si atunci mi s-a parut usoara. Acum trag mai greu decat atunci pe portiunile de urcare. Sunt mai obosita. Dar pe plat si la coborare piciorele par sa mearga singure, intr-un ritm alert. O surpriza placuta.

 

In saua Paltinului, Gianina are probleme. De ceva vreme o chinuieste tusea. A ramas in urma, izolata si asta a demoralizat-o. Se gandeste sa abandoneze. Dar nu este ultima. Singurul sibian aflat inca in cursa are probleme si mai mari de a mentine ritmul, dar e darz si nu se lasa. Eu nu am obiceiul sa renunt in timpul unui traseu de trekking din motive fizice. Mai ales daca e unul pe care mi-l doresc mult. Si traseul asta imi doresc sa-mi iasa din prima. N-as vrea sa fiu nevoita sa-l iau de la capat cu alta ocazie.

 

Ne regrupam cu totii si pornim spre Capra. Am senzatia ca de acolo mai e o aruncatura de bat pana la Podragu. Pana aici ma asteptam sa fie mai greu decat a fost. Sunt prea increzatoare si devin din nou nerabdatoare. Vreau sa se termine odata ziua de mers. Si pe masura ce Gianina aflata chiar in fata mea redevine din ce in ce mai vioaie, eu am parte de momentul greu al zilei. Daca totul ar fi usor, nu ar merita. Intre "La trei pasi de moarte" si pauza dinainte de monumentul Nerlinger reusesc sa raman in pluton, dar trag din greu. Am chiar o usoara senzatie de greata. Ca in vremurile bune din ascensiunile de la altitudine. O jumatate de baton cu cereale si revin la viata. Nu stiu cum, nu stiu de unde. Urmatoarele urcari par usoare. Nordistii au ramas mai in urma. Alin si Gianina sunt trupa de suport pentru Alex care se chinuie din ce in ce mai mult. Noi, "bucurestenii", ne sudam intr-o echipa omogena care merge intr-un ritm constant. Incep sa adulmec finalul zilei. Ajung in saua Podragu si vad luminita de la capatul tunelului. Ma transform intr-un fluture de noapte si inaintez spre lumina de la cabana. Cobor. O cotitura a potecii si lumina dispare. Dezamagire. Oare s-au culcat cei de la cabana si au oprit generatorul? Noi mai speram sa ne suplimentam rezervele de mancare . Inca vreo 10 minute si lumina izbavitoare apare din nou. Suntem fericiti. Vom da o gramada de bani pe o mancare proasta. Dar mai conteaza? Cu gandul de a avea cat mai putin bagaj si stiind ca la efort apetitul se micsoreaza am luat prea putina mancare. Dupa vreo 45 de minute vine si grupul doi. Pentru Salvamont Sibiu traseul de creasta se opreste aici. Alex a facut un efort mare de vointa ca sa ajunga pana la jumatatea traseului, dar nu mai poate. Ne anunta ca o sa coboare la Victoria. Gianina este din nou nesigura. Nu stie daca mai poate tine ritmul a doua zi. Mie nici nu-mi trece prin cap sa renunt. Cred ca as fi in stare sa termin cursa si de una singura, in ritmul meu, daca nu as mai reusi sa tin pasul cu baietii.

 

A doua zi de dimineata, lucrurile se lamuresc. Dupa o noapte de tuse, Gianina renunta. Am fost 7 elefanti pe o panza de paianjan. Am mai ramas 4. Sunt singura fata din echipa,dar sunt obisnuita cu aceasta situatie. Startul se da pe la 5.40 de la Cabana Podragu si e din nou rapid. Raman usor in urma, dar pe Vistea ne regrupam din nou. Am mers bine (2 h pana aici) si sunt optimista. De aici inainte e mai mult un test de rabdare decat unul fizic. Merg sustinut,dar nu atat de repede pe cat as fi mers la o tura obisnuita, mai scurta. Si mai sunt cateva "dealuri" de urcat. Urcam,coboram,urcam,coboram. O succesiune care se transforma in rutina. As vrea sa accelerez ca totul sa se termine mai repede, dar nu pot. Trebuie sa mentin ritmul castigator. Fatza de ziua trecuta, apa e mult mai putina. Am luat de la Podragu si nu mai intalnim in poteca nici un izvor pentru mult timp. Beau cu economie din apa dulceaga in care am pus un energizant. Efectul fiecarei inghitituri dureaza cam 30 de secunde  dupa care gura imi este din nou uscata. Din cauza deshidratarii imi simt picioarele mai moi, dar inca merge. Tin aproape de Cristi care e in fata mea. Ajungem la Zarnea. Imi verific apa si imi dau seama ca am facut exces de zel. Este in jur de ora 2, canicula si nu am baut decat o jumatate de litru. Cristi si Catalin nu mai au deloc apa asa ca sunt nevoiti sa coboare la un izvor aflat mai jos. Asa trece cea mai mare pauza a zilei. Eu ma pitulez pe dupa refugiu la umbra si mai am un pic si atipesc in asteptarea baietilor. Cristi aduce in afara de camel bag si un bidonas cu apa la golirea caruia contribui. A prins bine. Sunt asigurata ca in vreo ora dam de un lac. Visez la apa multa si proaspata.

 

Urc din nou. Se pare ca e ultimul urcus "monstruos". Aproape ca nu mai conteaza. Ajung in saua de unde se coboara spre Curmatura Bratilei. Vad o urma uscata de lac. Poate ca mai e unul. Sau nu. Catalin spune ca a secat lacul, Cristi confirma. Mai am de asteptat pana la apa. Urcusul lejer spre Berovoiescu ma prinde intr-o forma buna. Ma simt in stare sa accelerez. Dar stau in continuare in spatele lui Cristi care a impus pana acum un ritm excelent. Ajung la izvor si in sfarsit beau pe saturate. Ce buna e apa! Alin o ia inainte ca sa ajunga la intalnirea cu recuperatorii veniti dinspre Sebes. Noi bucurestenii avem alt punct terminus: Rudarita.

 

Pornim. Cristi pare marcat de efort si e usor demoralizat. Are in minte niste timpi mai buni intre punctele de reper decat ceea ce reusim sa scoatem acum. Oboseala isi spune cuvantul. Eu simt ca mai am niste rezerve. Batoanele energizante nu m-au convins de la inceput, dar se pare ca isi fac datoria. Trec in fata cu gandul sa impulsionez un pic ritmul. Picioarele parca nu sunt ale mele. Merg singure. Aproape alerg pe coborarea pana pe Comisul si mai jos spre padure. Dau de indicatorul cu 2 ore pana la Rudarita. Ne regrupam. Alergatura din ultima vreme m-a cam secatuit de forte. Toti suntem franti. Ne taram pe coborarea finala prin padure. O ultima urcare de 60m e in mod paradoxal relaxanta. Parca ne miscam mai bine la urcare decat la coborare. Ultimele 20 de minute de coborare din Curmatura Lerescu. O panta ucigatoare. Imi tin picioarele sub mine si inaintez cu pasi marunti, dar rapizi. Caraghios, dar eficient. Mi-e somn. Acum parca as avea nevoie de niste incurajari, dar tribuna mea e goala. Nu am mediatizat prea mult planul meu de weekend si nu pot sa imi imaginez vreun prieten gandindu-se la mine, intrebandu-se daca a crapat fierea in mine sau nu. Catalin si Cristi nu mai au forta sa vorbeasca de vreo ora. Asa ca ma incurajez singura. Hai Corina, hai Corina, mai e un pic. Cristi scoate un chiot ca sa mai sperie eventualii ursi...si ii raspunde "o ursoaica". Sotia lui ne astepta in drumul forestier cu masina. Simt o imensa usurare. S-a terminat, am ajuns, a meritat efortul, ne strangem mainile fericiti.

 

Pentru cei interesati de detalii tehnice:

distanta: 80 km; total timp: 27.5 h; viteza medie: 3.8 km/h; diferenta nivel: 5935m urcare/5922m coborare

sambata: Turnu Rosu- Podragu (15.5 h total, 4016m ascending/ 2681m descending, avg speed:3,6 km/h)

duminica: Podragu-Rudarita (12 h total, 1919m ascending/3241m descending, avg speed:3.8 km/h)

Poze din tura facute de Catalin Pobega:

  http://picasaweb.google.co.uk/pobegacatalin/CreastaFagarasuluiIn2ZileDeLaTurnuRosuLaRudarita0607Sept2008# 

Peru

Trebuia sa fie Kirghistan. Dar e o vorba care spune ca in timp ce oamenii fac planuri, Dumnezeu rade. Asa ca pana la urma a fost Peru.

De ce Peru? De ce nu. Munti multi si frumosi, altitudine moderata, trasee tehnice pe alese. Numai putere si stiinta sa fie pentru a le parcurge. Si mai mult decat atat, cativa prieteni care planuiau de mult timp o iesire acolo si de la care am furat informatii pretioase. Multumesc, Catalin si Emilia.

Asa ca in avionul spre Lima ne-am strans 9 romani gata sa cucereasca Peru, dar echipa de soc a fost : subsemnata, Mihai si Rudi.

Cavalerii mei....



Si ca niste alpinisti care se respecta, am inceput cu distractia. Un zbor cu parapanta peste oceanul Pacific in Lima.


Drumul de la Lima la Huaraz l-am visat. Se doarme bine in autocarele de lux din Peru chiar daca nu iti iei loc cu pat. Pentru ca da, exista asa ceva. In Peru se merge mult cu autocarele si oferta este pe masura cererii. Diversa. In functie de pretul pe care esti dispus sa-l plateste poti merge in cel mai mare lux sau nu. Din fericire noi nu am avut probleme de sanatate desi s-a trecut printr-un pas aflat la 4000m. O parte din compatriotii nostrii nu au fost la fel de norocosi.


Huaraz
Pare mic. Ca majoritatea oraselor din Peru, are insa case cu cel mult un etaj,doua si acest lucru inseamna suprafata. Alta caracteristica pentru Peru : lipsa unei arhitecturi. In afara unor cartiere de lux din Lima, intalnesti peste tot aceeasi casa din caramida de lut.


Planul de atac este complex si intens, asa ca incepem din prima zi cautarile. Butelii, ancore de zapada, mancare. Nu dam peste singurul supermarket cu conserve de carne, asa ca trebuie sa ne multumim cu cele de ton.

Pentru a doua zi, renuntam fara sa clipim la istorie, site-ul arheologic de la Chavin, in favoarea unei drumetii pana la lacul Churup(~4600m).



Ajungem fara probleme la lacul mare de la ~4400m. Ne lacomim si il vizitam si pe cel mai mic o suta de metri mai sus. Parca nu mai e la fel de bine, ne marcheaza un pic, dar ne retragem rapid spre Huaraz si ne revine zambetul pe buze in fata unui suc natural de fructe la cani de un litru. Aranjam ultimele detalii pentru prima zona de munte, Ishinca.



Ishinca

Taxi pana la Pashpa, catari pana in tabara de baza Ishinca(4300m). Ne raman doar doi rucsacei pentru carat. Eu si Rudi ne "luptam" cu unul. Mihai se descurca singur cu celalalt. Ajungem devreme. Punem cortul si avem tot timpul din lume sa ne acomodam cu atmosfera. Ma simt bine. Baietii mai putin. S-au pus o vreme la bolit. Se tin totusi tare si pana seara sunt din nou pe picioare.


Plecare a doua zi se face pe la 6. Obiectivul este varful Ishinca(5530m). A fost mai greu decat pare. Un traseu fara dificultati tehnice, dar lung care te pune la incercare fiind inca neaclimatizati. Pana la ghetar ne miscam cu talent. Apoi cineva ne ia aerul. Ultimii 500m ne miscam incetisor, dar cu abnegatie. Eu iar ma simt bine. Ciudat. Planul era sa ma chinuiesc mai tare. Dar nu ma plang.


Ne clatim ochii cu muntii din jur si mai uitam de oboseala.

Am urcat pe o parte, coboram pe cealalta. Un mic salt peste o crevasa aflata la chiar 5-6m sub varf si cortul pare aproape. Pacaleala. Soare, nemancare, deshidratare. Abia acum incep sa ma resimt. Si uite asa coborarea devine mai lunga decat urcarea. Se mai intampla...Ajungem franti la cort, dar multumiti.


Ziua trei. Ne sculam fara griji, uscam agale cortul. Obiectivul zile este tabara intermediara de la 5200m catre Tocllaraju(6032m). Nu avem motive de graba. Vom merge putin pe ghetar. In urcare ne intalnim cu o alta echipa de romani. Au incercat si ei varful dar la 60m de el au fost nevoiti sa se retraga din cauza vremii. Urc cu indoiala in suflet. Nici acum vremea nu e perfecta. Optimismul creste si scade odata cu plafonul de nori.

Ajungem in tabara. Ne-am incadrat in timpul standard. Aici suntem singuri. O suta de metrii mai jos am lasat alte corturi.

Pe inserat, varful se arata dintre nori. S-ar parea ca pana la urma totul depinde de noi.



Dupa urcare m-am simtit proaspata. Dupa nenumarate serii de topit zapada pentru ceaiuri si supe, parca mi-a mai pierit din entuziasm. Cine spune ca e usor sa fii gospodina?

Ziua a 4-a incepe devreme. La doua ne trezim. E senin. Marsaluim incet pe ghetar catre creasta. Urme de avalansa mai vechi ma fac sa-mi doresc o intoarcere cat mai rapida, inainte ca soarele sa devina prea puternic. Iesirea in creasta insa nu mai este doar o plimbare. Trecem de prima panta mai acidulata fara probleme. Sarim o crevasa. Ups....cineva ne-a pus in cale o margine de crevasa de vreo 2m usor surplombata. Rudi merge primul asa ca incearca sa treaca. Dar inca nu e acomodat cu altitudinea. Nu are aer in plamani si cedeaza. Mihai e cel mai in forma dintre noi , dar nu prea cunoaste tehnicile de alpinism, asa ca incerc eu fara rucsac si reusesc sa trec. Ajungem in creasta, dar bate vantul si suntem in ceata. Inaintam incet pe o creasta fara dificultati tehnice. Dar se pare ca zilele astea nu le e dat romanilor sa ajunga pe acest varf. Tot mai jos cu 60 m ne oprim. Rudi nu mai poate. S-a terminat benzina. Cand ajung langa el il gasesc asigurat de o ancora de zapada. Locul este plat si am un moment de confuzie. Apoi ma luminez. Era a noastra si mesajul e clar. Mai sus nu se poate. Mai urc singura cativa metrii sa vad ce e dupa urmatorul damb de zapada. Nici urma de varf sau de crevasa finala despre care auzisem multe povesti. Cobor usor dezamagita, dar asta e. Tot e bine ca am ajuns si pana aici. Suntem o echipa cu putina experienta si invatam din mers.




Coboram fara evenimente deosebita in tabara de baza. Ziua urmatoare suntem din nou in Huaraz.

Quitaraju

Planul initial spunea ca pasul urmator este Alpamayo. Dar am aflat ca ruta clasica Ferrari este inchisa si alte rute sunt prea dificile pentru noi. Apare momentul discutiilor si al indoielilor. Eu vreau sa fac traseul Fata Nordica pe varful Quitaraju  care porneste din aceeasi tabara intermediara cu Alpamayo. E un traseu mai tehnic(grad D-), frumos si consider ca merita cele doua zile de trekking. In plus doua zile mai usoare ne-ar prinde bine ca sa ne revenim dupa Ishinca. Mihai nu e convins, dar pana la urma aranjam taxiul pentru Cashapampa punctul de plecare catre zona Alpamayo. Notiunea de negociere la pretul magarasilor nu exista. Suntem culesi de un arriero (conducator de magari) in Cashapampa care se asigura din primul moment ca stim preturile. S-au organizat intr-o asociatia puternica care impune aceste preturi. Fata de alte tari, nu sunt mari, dar nici nu ai de ales.

Cele doua zile de trekking sunt relaxante. Neasteptat de multa vegetatie. Facem focul. Si lui ii lipseste aerul si ii studiem cu interes comportamentul. Prima surpriza neplacuta. Una din "jumatatile" de butelie se termina dupa prima supa. A doua surpriza neplacuta. Nu trebuia sa fie mai multa paine? Si la capitolul organizare mai avem de invatat. Dar lectia pe care o inveti cu gura uscata, molfaind la un biscuite pe care nu ai saliva sa-l poti inghiti, nu o uiti niciodata. Data viitoare va fi mai bine.

Ajungem in tabara de baza(~4300m) intr-o atmosfera de picnic. Punem uimiti cortul la umbra unui copac stufos. Cine a pus toti acesti copaci imensi la o altitudine asa de mare? Pasionatii de botanica sa ne explice.


Copacii sunt, dar corturi ioc. Suntem singurii alpinsti. Dar refuz sa-mi fac griji pentru ce va urma. Suntem aici si nu o sa dau inapoi fara sa incerc sa ating varful. Zarim saua in care trebuie sa ajungem a doua zi. Nu incerc sa vad mai mult decat o priveliste frumoasa. Stiu ca e o portiune mai dificila pe ultima suta de metrii, dar de aici nu am nicio sansa sa vad ceva concret. Astept sa ajung acolo.

Urmatoare zi s-a dus cu relaxarea. Portiunea de ghetar parea scurta, dar de ce nu se mai termina? Dam de doua echipe care coboara. Deci nu suntem chiar singuri pe aici. Ajungem tarziu la aceea suta de metrii si ne ninge de vreo 2 ore. Merg cap. Sunt doua lungimi de coarda, doua valcele cu portiuni de gheata. Pun primele mele cuie de gheata. Ma simt bine, hotarata. Baietii vin si ei destul de repede. E seara cand atingem saua si suntem terminati. Punem cortul cu ultimele forte. Nici vorba sa respectam planul initial de a pleca in aceeasi noapte.

Ziua ne prinde pe langa cort. Din fericire e frumos si ne reincarcam bateriile.

Urmarim evolutia unei echipe aflata in traseul "nostru". Oare de ce pierd timpul? Ni se pare ca se misca cam incet mai ales pe retragere.

Seara aduce un Alpamayo in flacari. Inainte de a se inteti focul , ne scaldam in culori pastelate. Apoi intreaga zona arde.Tragem cat mai multe cadre ca sa nu uitam. Sa nu uitam unul din motivele pentru care a meritat.


Ne vine si noua ceasul noaptea urmatoare. La doua plecam. Imi simt gura uscata. Cele cateva guri de ceai nu fac diferenta. Cum o sa rezist intreg traseul? Las ca ma descurc eu. Incepem cu o coborare. Bun pentru moral. Ajungem repede la traseul propriu-zis. O panta de zapada inghetata pe la 60 de grade. Merg cap. O prima lungime de coarda. Un zig-zag pentru a ocoli peretele de gheata a unei crevase. E ceva zapada moale adunata, nu prea stiu pe ce calc, dar merge. Dupa aceea a fost tot in sus, fara emotii. O zapada inghetata, buna.


Incep sa inteleg ritmul echipei din ziua anterioara. E un traseu lung. Tot ai senzatia ca se termina dupa inca vreo lungime, doua, dar nu e asa. Bifez una cate una ancorele de zapada lasate pe traseu pentru rapelurile de la retragere si pe care le folosesc si pentru regrupari. Si oboseala se acumuleaza.


Ajungem la ultima ancora. S-a terminat, dar nu putem sa ne savuram succesul. Coboram cat mai repede ca sa nu plece magarusii din tabara de baza fara noi. Unul dupa altul, rapelurile se desfasoara fara incidente. Ultima panta, cea de care ne-am bucurat in toiul noptii la coborare, ne stoarce de vlaga la urcare. Dar totul e bine cand se termina cu bine. Strangem in graba cortul si pornim spre tabara de baza. Este de mult intuneric. Stelele ne acompaniaza drumul. Dar cine sa le vada? Ochii imi sunt umezi, ma ustura de la oboseala . Juan, arriero, ne asteapta ingrijorat in poteca. Pentru a nu stiu cata oara punem din nou cortul si ma prabusesc intr-un somn fara vise.

Satisfactia am simtit-o ziua urmatoare. Si a fost mare. Am plutit pe drumul de intoarcere. Fac o poza cu "spatele" varfului Quitaraju. "Fata", fata noastra, ne este ascunsa privirilor.


Si asta a fost tot. Eu mai vroiam dar restul echipei, din diferite motive, a decretat ca ajunge cu muntele. Pacat. As fi vrut sa vad si Huascaranul de aproape.

Au urmat doua saptamani de turism despre care poate voi vorbi intr-un numar viitor. Am vazut lucruri frumoase si in aceasta a doua perioada, dar se spune ca frumusetea e in ochii privitorului. Si ochii mei ramasesera indreptati catre munte.