Costila

Nu mai fusesem de un an in zona refugiului Costila. Vine week-endul si imi doream sa revad locurile unde mi-am trait cu mult entuziasm inceputurile in alpinism. Se parea insa ca nu o sa am coechipier de catarat cand apare Silvia cu propunerea neasteptata sa mergem impreuna. Accept. Vreau sa parcurg un traseu nou. Traseul Eneida deschis de George Stroie(Bivuac) parea cea mai potrivita alegere. Nu foarte lung, suficient de bine asigurat, fara pasaje periculoase din cate stiam. Si chiar a fost o alegere inspirata.

Am intrat in el sambata. S-a mers cap schimbat. Prima lungime a facut-o Silvia cap.

Asigurari fixe pe ea nu prea sunt asa ca am luat-o prea mult in dreapta, dar cu un traverseu pe final am revenit la linia corecta. Regruparile in traseu sunt bine amenajate. Plecarea pentru mine in lungimea a doua a fost destul de emotiva. S-a adunat ceva pauza de catarat la papuc si conglomeratul e o stanca cu care trebuie sa te obisnuiesti....se rup bucatele din ea destul de usor. Pana la urma ma urnesc din loc si ajung la primul pasaj cu adevarat greu. Am spit la intrare, dar urmatorul nu e chiar aproape. Nu sunt tocmai antrenata asa ca nu am venit sa fac la rotpunkt traseul. Scarita e la indemana. :) Dar nici asa nu iese usor. Ma chinuiesc ceva si rucsacelul ma incomodeaza. Pentru prima data incerc sa merg cap cu el in spate si nu m-am obisnuit inca. Il las in spit si de data asta gasesc solutia. Recuperez rucsacul si vreau sa continui. Pare mai usor, dar am din nou probleme de moral. Urmatorul spit e la 4-5m si trebuie sa fiu atenta ce pietricele aleg pentru inaintare. Cateva incurajari de la Silvia, respiratii profunde si trec. Nici macar nu a fost greu. Continui in acelasi stil. Mai un tras de bucla, mai un pas facut la liber. Ajung la un loc ce seamana a regrupare, dar brana Suspendata pare aproape. Trec mai deaparte. Ma opresc in brana la un copac. Regruparea e de fapt cativa metrii mai la stanga, dar corzile freaca. Abia le trag. Vine si Silvia. Fiind mai mica de inaltime, a avut ceva probleme sa ajunga de la un spit la altul. M-am cam obisnuit sa am coechipieri mai inalti decat mine si nu m-am gandit sa las o asigurare mai lunga. Scuze :)

Nici urmatoarea lungime nu a fost usoara. Silvia are parte si ea de emotii, dar nu am venit in acest traseu ca sa dam inapoi.

Caut sa parcurg cat mai repede lungimea ca si secund. Stilul curat cu cat mai multa catararea la liber ramane pe altadata.

Ultima lungime e trecuta pe schita cu 30m. Imi zic ca nu mai avem mult. Pasajele de la plecare nu sunt asa de grele, dar merg incet, cu multa atentie. Nu e un traseu des frecventat si sunt portiuni friabile. Fac un pic de curatenie pe unde pot. Ajung la fisura trecuta pe schita cu gradul -7. Un spit la baza ei. Unul la iesire. Vreo 4-5m intre ele. Nu pare greu, dar sunt obosita. Aleg varianta mecanica. Am pus friend in fisura, scarita in friend si pe mine in scarita. Am trecut si de hopul asta. Dar lungimea nu s-a terminat. Oboseala ma indeamna din nou sa incerc varianta facila desi sunt constienta ca plasamentul nu e foarte bun. De data asta friendul nu mai tine. Ma trezesc zburand. Si a durat ceva.... Ma opresc cu aproximativ 10m mai jos. Din fericire a fost o cadere curata. Nu m-am lovit. Sunt sub  fisura de -7. Asa  ca am ocazia sa o fac in mansa la liber.  Renunt la solutiile "facile", dar paguboase. Ma mobilizez si reusesc sa ajung la regrupare. Nu am avut de tras decat cativa metri pana s-au intins corzile mele de 60m. Hmm...cam lungi cei "30 de metri". Vine si Silvia destul de repede.

Iesim cu bine in saua unde ne strangem echipamentul. Pe retragere ne prinde noaptea, dar cunosc bine poteca. La refugiu ne intampina rasetele relaxate a unor prieteni aflati si ei in zona la catarat. Ne incheiem ziua spunandu-ne povestile.

A doua zi ma trezesc obosita. Imi doresc program de relaxare. Silvia are insa planuri de trasee in Alpi si vrea sa se antreneze. Ajungem la un compromis. Facem traseul Bivuacul Caprelor din peretele Valcelului Stancos. Traseu scurt, bine asigurat. O alta alegere inspirata. Soarele pare sa ne ocoleasca. Nici vorba de canicula.Dar dupa ziua anterioara lunga, picioarele in papuc sufera.  Nici mintea nu prea vrea sa se concentreze. Ma catar fara tragere de inima. Din fericire sunt doar 2 lungimi. Ajungem devreme la refugiu. Nu ne grabim sa ne intoarcem in Bucuresti. Ne facem somnul de dupa-amiaza in racoarea de Costila.

Cam asta a fost. Un week-end ca pe vremuri.

Fara poze

Trebuia sa fie ziua mea. N-am dispozitie pentru petrecere. Va fi altadata. Ma decid la un weekend in Costila in amintirea vremurilor bune. Coechipier Victor. Din Bucuresti plecam trupa de 5 cu masina. Am uitat aparatul foto asa ca nu vom avea dovezi.

Nu am mai urcat de ceva vreme la refugiu. Am unele surprize. Cativa copaci au deviat poteca pe ici, pe colo. Dar in rest....cunosc fiecare centimetru. Urcam destul de rapid. Zapada ioc. Miezul noptii ne prinde la refugiu. Dezbatem traseul din ziua urmatoare. Nu ajungem la nicio concluzie. Singurul lucru sigur e ca va veni si Teo cu noi.

Sambata dimineata. Suntem lenesi. Trezirea se face tarziu. Variantele cu trasee lungi cad. Victor tot ar vrea in Peretele Galbinele. Prudenta primeaza insa si ne decidem pentru traseul Fisura Insorita din Tancul Mic facut integral, pana pe varful tancului. Peretele e uscat. Teo face primele trei lungimi cap. Se misca rapid. Victor dupa el. Vin si eu din urma. :) Mai repede decat ma asteptam. Parca nu au trecut chiar degeaba anii.... Incepe sa bata vantul. S-a cam dus cu conditiile de vara,de papuc. Victor preia stafeta. Ajungem in varf fara emotii. Aceeasi retragere cu o brana emotiva intre saua in care iese traseul Hermann Buhl si copacul de rapel. Ajungem pe lumina la refugiu. Discutii aprinse despre echipament, catarat. Pe mine ma ia repede cu somnul. Ziua urmatoare decid cu Victor sa mergem inspre peretele Galbinele. Nu prea stim ce traseu. Sa speram ca noapte va fi un sfetnic bun.

Trezirea cu noaptea in cap. Vesti proaste. A plouat. Acum e lapovita. Ezit. Victor e insa vigilent. Spera ca mai sus a fost mai frig si a nins. Ceea ce inseamna tot conditii dure de catarat. De data asta ma hotarasc sa nu dau inapoi. Pornim. Incepem sa urcam pe valea Galbinele. Ma opresc des. Nu vreau sa ma supraincalzesc. Mi se pare foarte cald. Deja am transpirat. Placerea de a sta in regrupari va fi si mai mare. Ne uitam dupa intrarea in traseul Grotelor. Ajungem prea sus. Avem o vedere asupra traseului. Portiunea de intrare pare apetinsata. Fata cazuta plina cu zapada. Nici unul dintre noi nu a fost vara pe acolo. Putin probabil sa gasim linia traseului. Iar eu as vrea sa ajung in Bucuresti la o ora normala. Hai in Umarul Galbinele. Traseele de acolo le cunosc. Traseul Rosculet a fost lejer vara.

Victor va merge cap pe tot traseul. Pe prima lungime nicio asigurare fixa. E totusi usoara. Prima inghetare a mainilor. Ma lupt cu un tricam mai incapatanat. Dar nu las nimic in urma mea.

Pornirea in urmatoarea lungime e un pic nervoasa. O mica neatentie si ma trezesc cu Victor langa mine in regrupare. A doua pornire e mai norocoasa. Il pierd din vedere repede. Sunt niste locuri unde sta mai mult. Nu e de bine. Imi vine randul. Mda...incep sa inteleg ezitarile lui Victor. Un singur piton pe lungime. O mica surplombita care mie mi-a cam taiat rasuflarea. Ajung in regrupare. Suntem inca in grafic. 

Vara, din urmatoarea lungime am retinut doar plecarea ca fiind mai ciudata. Acum toata e ciudata si iese de 55m. Asigurari cu totul insuficiente. O proba pentru Victor de curaj. O proba de rezistenta la frig pentru mine. Cand am ajuns eu in regrupare nu prea mai eram in grafic. Ora 16 si ceva. Abia am timp sa privesc spre Omu si sa "fac" poza zilei. Iese statia meteo pentru scurt timp dintre nori si se vedea lumina apusului.

Ma gandesc ca nu e totusi grav. Inca 10m si suntem pe varf. Alta portiune care vara e super usoara. Acum insa, fara asigurari, Victor alege o varianta inedita care dureaza. Cand ajung pe varf e deja intuneric. Ne-am scos frontalele. Incepe retragerea. Un prim rapel intr-o sa. Incepe sa bata vantul. Din ce in ce mai tare. Un rapel lung spre Scorusi. Ajungem intr-o brana. Corzille sunt inghetate. Tragem de ele. Nu vin. :) Ne plimbam de colo, colo pe brana cautand locul ideal, unghiul ideal . Il gasim. Usurare. Eu stiu ca ar trebui sa mergem pe brana ca sa iesim in Scorusi. Victor gaseste insa un inel. Dam un nou rapel lung cu speranta de a da de poteca. Ratam de putin. :)  Avem de facut o coborare expusa de vreo 15m. Trecem si peste asta. Visez la strunga Galbinele. N-am baut nimic toata ziua si ultima ciocolata a fost la intrarea in traseu. Viscolul imi spulbera visele. O mica reorganizare de echipament si fugim cat putem de repede de acolo. Sunt cu resursele pe zero. Cobor anevoie. Victor a luat-o inainte. Si apa e cu el. Jos, undeva aproape de poteca spre refugiu il vad ca se opreste. Ajung langa el. Beau. Rontai jumatate de corny. Pornim. Nu mai avem sanse sa prindem vreun tren. Aflu de ce se oprise Victor. A calcat intr-o gaura in zapada si si-a reactivat o entorsa mai veche. S-a dus si cu planul de rezerva. Ma gandeam sa ramanem la refugiu pana la 3 noaptea si apoi sa coboram ca  sa luam primul tren de dimineata. Trebuie sa coboram acum cat e entorsa calda. Suntem la refugiu. E in jur de 21. 

Ne facem bagajele. Iau cat mai mult din echipament. Ma clatin sub greutatea rucsacului. Mergem incet. Victor calca cu grija. Trecem de izvor cu bine. Mai jos frunzele ude ne joaca feste. Suntem o echipa "la pamant" :). Nici eu din cauza greutatii, nici Victor din cauza piciorului nu reusim sa ne redresam cand alunecam pe ele si ne regasim in acelasi timp ridicandu-ne cu greu de pe jos. Suntem in Busteni. Trecute de 23 fix. Incercam o jumatate de ora autostopul. Niciun milostiv la ora asta. Ne refugiem in gara. Locurile sunt limitate. Impartim bancile cu doi vagabonzi. Izbavirea vine impreuna cu acceleratul de ora 5.

 Concluzia? O zi de nastere de neuitat. :)

O aducere aminte

In ultimele doua weekenduri mi-am adus aminte. Cum e cu buclele, cu papuci noi de catarat.

Mai intai in Cheile Rasnoavei.  Coechipier...Catalin Pobega.

Un weekend linistit de refacere dupa maratonul PC. Imi propun din traseele clasice, bine pitonate din Peretele Animalelor. Pe cele mai usoare le-am facut de mai multe ori. Pentru cele mai grele e nevoie de un antrenament pe care nu-l am. Asa ca vor fi cele usoare.

Sambata Mielul cel Bland. O ascensiune fara istoric. 

Mergem cap schimbat. Catalin si-a luat aparatul cu el si in loc sa ma fileze pe mine isi face de lucru cu el... :)

Retragere eleganta prin rapel.

Catalin nu a mai facut traseele din zona. E entuziast si ar fi vrut sa mai facem unul. Dar eu sunt cam blazata. Le-am repetat de multe ori. Pana la urma lenea invinge si ne refugiem in fata unui bulz si a unui pahar de vin in restaurantul "de la colt".

Duminica Cangurul. Tot cap schimbat. 

Las ofranda un friend. Nu am vazut un inel si mana mi-a tremurat cand am pus friendul. L-am impins prea adanc in fisura. Am resimtit lipsa de antrenament si de trasee facute. Vremea a fost superba si aproape iti venea sa faci un plojon in marea de culori de sub tine.

Mai multe poze  http://picasaweb.google.co.uk/pobegacatalin/CatarareInCheileRasnoavei1112Oct08#

Urmatorul weekend trebuia sa fie tot in Postavaru. Alt coechipier,Rudy Nagy, si planuri ceva mai ambitioase. Gasim si alta echipa cu masina proprie care merge tot acolo Cornel Sainu si Silvia. Ajungem in chei, iesim din masina ca sa mancam ceva, inghetam si facem cale intoarsa. Decidem sa migram catre sud, catre tarile calde. Imi iau pasaportul din zbor si mergem la Veliko Tarnovo, la vecinii nostri bulgari. Ajungem pe la 17. Nu mai e timp de catarat. Fac cunostiinta cu orasul in schimb. Partea veche este pitoreasca. 

Photo by Rudolf Nagy

A doua zi mergem la faleza. Nimic eroic. Fac cateva trasee mansa si muncesc ceva la ele. La sfarsitul zile simt ca am facut ceva si asta e bine....

Photo by Rudolf Nagy

Sfarsim ziua cu o vizita la "restaurantul romanilor".  Orasul este plin de romani. Nu prea am auzit limba bulgara...

Mai multe poze  http://picasaweb.google.com/nagy.rudolf/2008_10_18_Veliko#