Nu mai fusesem de un an in zona refugiului Costila. Vine week-endul si imi doream sa revad locurile unde mi-am trait cu mult entuziasm inceputurile in alpinism. Se parea insa ca nu o sa am coechipier de catarat cand apare Silvia cu propunerea neasteptata sa mergem impreuna. Accept. Vreau sa parcurg un traseu nou. Traseul Eneida deschis de George Stroie(Bivuac) parea cea mai potrivita alegere. Nu foarte lung, suficient de bine asigurat, fara pasaje periculoase din cate stiam. Si chiar a fost o alegere inspirata.
Am intrat in el sambata. S-a mers cap schimbat. Prima lungime a facut-o Silvia cap.
Asigurari fixe pe ea nu prea sunt asa ca am luat-o prea mult in dreapta, dar cu un traverseu pe final am revenit la linia corecta. Regruparile in traseu sunt bine amenajate. Plecarea pentru mine in lungimea a doua a fost destul de emotiva. S-a adunat ceva pauza de catarat la papuc si conglomeratul e o stanca cu care trebuie sa te obisnuiesti....se rup bucatele din ea destul de usor. Pana la urma ma urnesc din loc si ajung la primul pasaj cu adevarat greu. Am spit la intrare, dar urmatorul nu e chiar aproape. Nu sunt tocmai antrenata asa ca nu am venit sa fac la rotpunkt traseul. Scarita e la indemana. :) Dar nici asa nu iese usor. Ma chinuiesc ceva si rucsacelul ma incomodeaza. Pentru prima data incerc sa merg cap cu el in spate si nu m-am obisnuit inca. Il las in spit si de data asta gasesc solutia. Recuperez rucsacul si vreau sa continui. Pare mai usor, dar am din nou probleme de moral. Urmatorul spit e la 4-5m si trebuie sa fiu atenta ce pietricele aleg pentru inaintare. Cateva incurajari de la Silvia, respiratii profunde si trec. Nici macar nu a fost greu. Continui in acelasi stil. Mai un tras de bucla, mai un pas facut la liber. Ajung la un loc ce seamana a regrupare, dar brana Suspendata pare aproape. Trec mai deaparte. Ma opresc in brana la un copac. Regruparea e de fapt cativa metrii mai la stanga, dar corzile freaca. Abia le trag. Vine si Silvia. Fiind mai mica de inaltime, a avut ceva probleme sa ajunga de la un spit la altul. M-am cam obisnuit sa am coechipieri mai inalti decat mine si nu m-am gandit sa las o asigurare mai lunga. Scuze :)
Nici urmatoarea lungime nu a fost usoara. Silvia are parte si ea de emotii, dar nu am venit in acest traseu ca sa dam inapoi.
Caut sa parcurg cat mai repede lungimea ca si secund. Stilul curat cu cat mai multa catararea la liber ramane pe altadata.
Ultima lungime e trecuta pe schita cu 30m. Imi zic ca nu mai avem mult. Pasajele de la plecare nu sunt asa de grele, dar merg incet, cu multa atentie. Nu e un traseu des frecventat si sunt portiuni friabile. Fac un pic de curatenie pe unde pot. Ajung la fisura trecuta pe schita cu gradul -7. Un spit la baza ei. Unul la iesire. Vreo 4-5m intre ele. Nu pare greu, dar sunt obosita. Aleg varianta mecanica. Am pus friend in fisura, scarita in friend si pe mine in scarita. Am trecut si de hopul asta. Dar lungimea nu s-a terminat. Oboseala ma indeamna din nou sa incerc varianta facila desi sunt constienta ca plasamentul nu e foarte bun. De data asta friendul nu mai tine. Ma trezesc zburand. Si a durat ceva.... Ma opresc cu aproximativ 10m mai jos. Din fericire a fost o cadere curata. Nu m-am lovit. Sunt sub fisura de -7. Asa ca am ocazia sa o fac in mansa la liber. Renunt la solutiile "facile", dar paguboase. Ma mobilizez si reusesc sa ajung la regrupare. Nu am avut de tras decat cativa metri pana s-au intins corzile mele de 60m. Hmm...cam lungi cei "30 de metri". Vine si Silvia destul de repede.
Iesim cu bine in saua unde ne strangem echipamentul. Pe retragere ne prinde noaptea, dar cunosc bine poteca. La refugiu ne intampina rasetele relaxate a unor prieteni aflati si ei in zona la catarat. Ne incheiem ziua spunandu-ne povestile.
A doua zi ma trezesc obosita. Imi doresc program de relaxare. Silvia are insa planuri de trasee in Alpi si vrea sa se antreneze. Ajungem la un compromis. Facem traseul Bivuacul Caprelor din peretele Valcelului Stancos. Traseu scurt, bine asigurat. O alta alegere inspirata. Soarele pare sa ne ocoleasca. Nici vorba de canicula.Dar dupa ziua anterioara lunga, picioarele in papuc sufera. Nici mintea nu prea vrea sa se concentreze. Ma catar fara tragere de inima. Din fericire sunt doar 2 lungimi. Ajungem devreme la refugiu. Nu ne grabim sa ne intoarcem in Bucuresti. Ne facem somnul de dupa-amiaza in racoarea de Costila.
Cam asta a fost. Un week-end ca pe vremuri.
Un comentariu:
Fain! ;))
Trimiteți un comentariu