Maraton Ciucas

Piticul intelept de pe umarul drept spune .."nu te duce ca nu te-ai antrenat in nici un fel si e un maraton cu multe portiuni alergabile. Tie iti plac mai mult urcarile mai abrupte". Dar pe umarul stang e un pitic blond capos de felul lui care spune un singur lucru "vei merge" :D. Asa ca am mers. Si a fost greu. Am tras de brate ca niciodata pentru ca picioarele nu ma tineau. Dar a fost si bine. De obicei se vorbeste de praguri  psihologice in legatura cu maratoanele si de vointa de a trece peste ele. Mintea care domina materia. La mine sunt doua categorii : lucruri pe care le fac cu tot sufletul si lucruri pe care le fac doar de dragul de a le face. De data asta am dat tot si mai mult de atat. Nu as putea insa sa spun ca a fost un efort de vointa. Am facut ceea ce am simtit. Am terminat cursa in alergare. Perfectionista din mine care mereu isi spune ca as fi putut sa merg mai bine a amutit de data asta. Pur si simplu sunt multumita :).

Verde de Hercules

Aflu de un maraton montan Hercules care urma sa se tina in zona Herculane. Cum fusesem pana in acel moment doar la escalada in zona, ma gandesc ca ar fi o buna oportunitate de a scoate nasul din cutie.

Din diferite motive insa nu apuc sa fac prea multe antrenamente specifice pentru alergare. Cu o saptamana inainte ies la alergat de vreo doua ori si fac tura de parc Herastrau. Ma resimt dupa. Ceva febra musculara. Asta da "semn bun".

Dar am apucat sa spun ca particip si nu imi place sa dau inapoi. Ajung in dimineata cursei cu o usoara durere de cap si cu ganduri negre. Oare voi reusi sa termin? Nu mi-am facut nici un fel de strategie pentru cursa. Nu cunosc nici zona. Startul se da cu punctualitate. La noua trecute fix. Pornesc in usoara alergare. Se termina repede portiunea de astfalt si incepe urcarea mai sustinuta pe poteca. Pe la km 3 zaresc in fata fete cunoscute care stiu ca merg bine. Ma mai linistesc. Poate o sa termin totusi in timpul limita. Merg intr-un ritm sustinut, dar nu la limita. Nu ma grabesc sa prind din urma oamenii din fata. Mai depasesc totusi cu accelerari scurte, dupa care revin la ritm de croaziera. Pe la km 10 ma gandesc ca inca ma simt bine, dar cand apare borna care imi confirma unde ma aflu in cursa imi mai scade moralul. Cam pana aici ar trebui sa ma tina antrenamentul pe care l-am facut. Reusesc totusi sa alerg o mare parte din portiunile de semiplat si pe coborare. Ajung la punctul de control aflat cam la jumatatea maratonului cu un timp putin sub 3 ore si ma gandesc ca as putea sa scot in jur de 6 ore. Dar nici noul obiectiv gasit, nici fata pe care o tot am in fata de ceva timp nu reusesc sa ma motiveze sa apas pe acceleratie. Entuziasmul pe care il aveam acum 2 ani la cursa de la maratonul Pietrei Craiului pare sa se fi evaporat. Ce caut eu aici? Si de data asta nu imi pun intrebarea pentru ca am indoieli cum ca nu as face fata. Ceva lipseste.

Incepe cea mai mare urcare din cursa. Depasesc niste baieti care se pare ca au ramas fara benzina. A inceput sa ploua. E bine pentru ca ma racoresc. Scap de ochelari. Au devenit inutili fara stergatoare. Din pacate nu am nimic pe cap si apa imi aduce toata sarea de pe fata in ochi. Cam ustura si sunt momente in care orbecaiesc cu ochii semiinchisi. Noroc ca drumul forestier e lat. Astept cu nerabdare sa-l vad pe Istvan, fratele lui Rudi, coechipierul meu de catarat. Stiu ca el e la check point-ul unde se termina urcarea. Merg pe o creasta prin ceata. Din fericire e bine marcat. Cate un tunet mai picmenteaza atmosfera. Ajung si las bucuria sa ma cuprinda. Imi dau drumul la vale cu capul vidat de ganduri. Trag cu coada ochiului la peisajul care se ghiceste prin ceata care s-a mai ridicat. Din nou mult verde. Frumusetea zonei se ridica la nivelul reputatiei. Ajung la o coborare mai accidentata prin padure. Noroi la greu si ceva pietre. Dar a trecut de mult vremea in care calcam cu grija ca sa ma feresc de noroi. Imi dau drumul la picioare. De unde alergam de una singura, ma trezesc cu oameni in fata. Par sa se uite pe unde calca... :) E si tipa din fata pe care nu o mai vazusem de ceva vreme. E si Rudi care calca mai cu grija din cauza genunchilor. Eu nu am probleme si ma las cuprinsa de betia coborarii si ii depasesc. La ultimul punct de realimentare mi se baga sub nas o farfurie cu "bombonele". Mi se spune ca e glucoza. Aha. E bine venita. Aflu ca mai am vreo 100m diferenta de altitudine de urcat. Dar asta nu imi strica buna dispozitie. Pornesc cu avant. Imi simt ficatul. Incearca sa-mi spuna ceva. Asta ar putea sa imi strice bucuria. Ii inchid gura cu un gel. Schimb cateva cuvinte cu un concurent pe care il cunosc. Se plange de crampe. Eu nu cunosc inca senzatia. Batul de schi fisurat la schi in Austria isi da obstescul sfarsit la ultimul check point. Ma opresc sa bag varful rupt in rucsacel. Ma prinde din urma Rudi si ma depaseste. Dar nu intarzii nici eu prea mult si sunt imediat in spatele lui. Sunt cu totul in afara senzatiei de competitie, de concurs. Nu ma gandesc deloc la clasament asa ca imi trece prin cap ca am putea merge impreuna pana la final, dar picioarele mele sunt ascultatoare, fac tot ce le spun sa faca si tentatia de a o da la vale e prea mare. Ma desprind. Am studiat cu atata atentie harta traseului incat nu stiu unde se termina. N-as vrea sa mai am de alergat pe astfalt. Trec un podet improvizat peste un parau si ma trezesc cu poarta de finish in fata intr-o poiana. O trec usurata. Un final potrivit.

Ca si concluzie. Vreau sa multumesc oamenilor care nu ma cunosc personal, dar probabil ca ma stiau din poze, din bloguri si m-au incurajat pe parcurs. Si probabil ca raspunsul la intrebarea "Ce caut la astfel de concursuri? " o sa-l aflu participand in continuare chiar daca nu sunt specialitatea mea, chiar daca ma intreb uneori care este graba :). Cu siguranta, faptul ca exista oameni pasionati care organizeaza astfel de concursuri fara interese materiale, din dorinta de a insufla aceasta pasiune si altora este un motiv de inspiratie.

Maratonul Piatra Craiului

Odata cu intoarcerea din Peru spre sfarsit de august am luat si decizia de a participa la maratonul Pietrei Craiului. Primul pas a fost o mica documentare. Nu aveam idee ce inseamna antrenamentul pentru un maraton. Toate programele de antrenament erau pentru vreo 17-18 saptamani si sugerau un numar impresionant de kilometrii alergati saptamanal. Vreo 40-50 erau in programul cel mai bland. Bun. Eu aveam vreo 5-6 saptamani la dispozitie si nu alergasem in viata mea mai mult de 10 km dintr-o rasuflare. Singurul lucru care ma avantaja era tocmai ceea ce face din maratonul PC un maraton mai special : diferenta de altitudine de aprox 2100m. Experienta mea de mers pe munte nu putea decat sa ma ajute sa fac fata la urcarile si coborarile de pe traseu.

Asadar, am lasat la o parte numarul de kilometrii, mi-am notat doar principiile de baza(cum trebuie organizate alergarile, ce e bine sa mananci si cand etc) si am pornit la drum. Am alergat cat am putut de des, cat am putut de mult si de tare, am facut iesiri de weekend la munte cat mai solicitante si mai ales am stat. O parte foarte importanta dintr-un antrenament este recuperarea de dupa. Asa ca au fost zile in care decat sa-mi fortez oboseala, am preferat sa lenevesc acasa. Mai trebuie sa faci si sacrificii cand vrei sa atingi un obiectiv. M-am apucat de gatit. Mancarea pe baza de sticksuri nu parea sa fie reteta succesului. Unii rautaciosi ar spune ca in ciuda acestui fapt, am trait sa prind si ziua concursului. Iar eu spun ca nu gatesc chiar rau :P.

Ziua Z. Am emotii. N-as putea spune ca ma simt in forma maxima. Antrenamentul concentrat in cele cateva saptamani are efecte pozitive, dar si negative. S-a acumulat o oarecare oboseala in ciuda zilelor sacrificate pentru lenevit. Iau decizii de ultim moment. Importante. Ocupata cu pregatirea fizica, am neglijat alte lucruri. Asa ca am scos de la cutia de gunoi niste incaltari mai vechi gen adidas. Ultima lor aventura trebuia sa fie partea de trekking din Peru, dar se pare ca vor mai avea parte de o ultima cursa. Talpa a inceput sa se desprinda, dar sper sa nu raman desculta pe traseu. Primesc un sfat extrem de util de la Nusu, unul din concurentii cu experienta, si imi schimb decizia de a nu lua bete telescopice. Mi s-a spus ca ma vor ajuta pe urcarea catre refugiul Diana. Eu imi voi sprijini in ele neputinta si in alte portiuni ale traseului.

Start.

Photo by Daniela Torica


Toata lumea incepe sa alerge. Si eu dupa ei. Drumul urca cu o panta abia perceptibila, dar picioarele mele parca sunt din plastilina. Ups. Alerg intr-un ritm slab. Am remarcat cateva figuri in jurul meu si incerc sa le pastrez in raza vizuala. Parasesc drumul forestier si incep o urcare mai abrupta. Incerc sa accelerez, dar picioarele imi sunt de plumb. Suntem incolonati cativa si nu pot decat sa ma mentin in acest mic pluton. Iesim din nou in drum forestier. Am vreo doua fete in fata. Nici gand sa le depasesc. Mentin cu greu distanta dintre noi. Incep sa-mi simt ficatul. Asta e situatia. Concursul nu o sa se amane ca sa prind eu o zi mai buna. Si in 41 de km am timp sa mai recuperez. Iau un gel energizant. Poate mai prind puteri. Am mers mai incet si asta mi-a oferit posibilitatea sa imi mai revin. Dar nu e bine. Ma simt ca la plimbare. Negociez cu dumnealui, ficatul. Incep sa maresc ritmul. Trec de prima fata si ma apropii vertiginos de urmatoarea. O depasesc cu o usoare strangere de inima. Cine stie cand o sa mai dau de o fata? Nu suntem prea multe fete in concurs si e bine sa ai repere. In zona Casa Folea - La Table reusesc sa alerg pe portiunile de coborare, plat. Incepe urcusul final catre Funduri. Sunt inca in padure. Depasesc un concurent. In ultima clipa imi dau seama ca e o fata. Satisfactia mea e moderata. In aceasta zi lupta nu e cu celelalte concurente, ci cu mine insami. Trag cat pot de tare pe urcare. Mai recuperez din timpul pierdut la inceput. Nu vreau sa pierd nicio secunda asa ca nu beau apa. Din cauza asta, pe ultima suta de metrii incetinesc ritmul. Am mai depasit o fata, dar e chiar in spatele meu. O aud spunand ca a mai participat la crossuri. Mda...

Urmeaza timpul mort pana la urmatorul punct de control. Imi rezerv 2 minute ca sa mananc dintr-un baton. La coarda pusa de organizatori e un mic ambuteiaj. Stau destul de mult. Ajung la punctul de control in ultimul moment. Pornesc imediat. Incep tare. Continui mai putin tare. In fata mea vad o alta concurenta. Rezist tentatiei de a accelera brusc. Ma apropii de ea incet, incet. Imi place sa invat din greseli, asa ca imi revizuesc tactica fara opriri. Ma opresc 5 secunde ca sa beau apa. Imi revin fortele. Reusesc sa fortez depasirea pe o coborare cu grohotis. In sfarsit ma simt ceva mai bine. Coborarea spre refugiul Spirlea o fac in viteza. Aici beau doua pahare de apa si o iau din loc imediat. Continui in ritm sustinut. Chiar inainte de a iesi in drum forestier am cam ramas fara resurse. E timpul pentru un nou gel. Pe drum incep sa alerg incet. Intru intr-un oarecare ritm. Mi se pare ca pot sa accelerez. O fac. Dupa 20 m ficatul meu incepe brusc sa-mi vorbeasca. Cateva sute de metrii sunt obligata sa merg. Pacat. Pana aici mersesem bine. Aproape de punctul de control de la Plaiul Foii incep din nou sa alerg. Ma depaseste fata cu experienta de cross. Alearga cu o viteza in plus fata de mine. Acum se vad kilometrii aceia pe care nu am apucat sa-i alerg in timpul pregatirii. Ajungem aproape in acelasi timp la punctul de alimentare.

O prietena imi face cateva poze. Nu eram scarbita nici de cursa, nici de mancare. Doar oboseala. :)

Photo by Roxana Ghilt

Mananc ceva, imi umplu camel back-ul cu apa. "Adversara" mea a plecat deja. Incepe urcusul catre Diana, portiunea de care se tem cei mai multi concurenti. Eu o abordez cu calm. Obosita sau nu am la activ prea multe urcusuri de genul acesta ca sa ma mai las intimidata. Chiar in fata mea cade un concurent urland de durere. Crampe. O vad din nou pe fata. Reduc diferenta dintre noi, dar hotarasc sa nu fortez prea tare. De la refugiul Diana urmeaza inca vreo 10 km de coborare pe care ar fi bine sa mai pot alerga. Altfel as pierde enorm de mult timp. Sunt constienta ca sansele de a o depasi pe concurenta din fata la alergare sunt minime, dar continui sa ma lupt cu timpul si cu mine. Ajung la refugiu. Ultimul gel. Baietii de la punctul de control ma "ameninta" cu controlul antidoping. Incep bine coborarea abrupta, dar am pierdut contactul vizual cu concurenta din fata mea. O voi mai vedea doar la premiera. Depasesc in schimb cativa baieti ramasi fara benzina. Ultimul punct control, Coltul Chiliei. Intreb cat mai e. 5 km, teoretic o jumatatea de ora. Din greseala am pornit cronometrul de la ceasul meu cu vreo 30-40 min dupa start, asa ca nu stiu cu precizie care e timpul meu pana in acel moment. Dar par sa ma incadrez in cele 7 ore pe care mi le propusesem. Portiunea finala e de coborare lina. Alerg mare parte din ea. Ritmul nu e grozav, dar e important sa il mentin. Ajung pe portiunea de semiplat de la intrarea in Zarnesti. Alternez mersul cu alergatul. Reusesc sa incurc un pic strazile din Zarnesti, dar pana la urma gasesc linia de finish.

Singurul lucru care ma intereseaza e timpul. Intreb. Raspunsul e 7H 03 min cu tot cu timpul mort de la Funduri. E bine asa. Unul din obiective l-am atins. Cel mai important obiectiv al cursei insa era sa dau tot ce am. Stau de vorba cu prietenii participanti la cursa, ne felicitam reciproc si ma intreb daca nu sunt prea proaspata dupa cursa. Urmatoarele doua zile de febra musculara, cele 2-3 unghii de la picioare care imi vor cadea cat de curand imi ofera raspunsul la indoielile mele. Mai bine poate la anul daca voi fi sanatoasa, daca voi avea mai mult timp de pregatire, daca.....

Ca si concluzie... Alergatul facea parte din pregatirea pentru alpinismul de altitudine, pentru Cho Oyu in particular, dar nu reusisem pana acum sa imi impun un program suficient de intens. Acum insa am trecut peste un prag. Pragul in care te chinuiesti sa alergi 3,4,5 km ca asa scrie la carte. Am avut momente in care am simtit satisfactia alergarii in sine. Si programul de antrenament a avut cu siguranta un impact pozitiv asupra sanatatii, asupra metabolismului meu. Asa ca intentionez sa alerg in continuare. Si, cine stie, poate ajung vreodata sa particip si la un maraton de plat.

Deocamdata insa urmez sfaturile maestrilor si o iau incet. Ma odihnesc in ritm de cha cha :)). Am inceput un curs de dans ca sa mai rup monotonia antrenamentelor.

Mai multe informatii tehnice si poze pe site-ul maratonului :

http://www.maratonpiatracraiului.blogspot.com