Costila

Nu mai fusesem de un an in zona refugiului Costila. Vine week-endul si imi doream sa revad locurile unde mi-am trait cu mult entuziasm inceputurile in alpinism. Se parea insa ca nu o sa am coechipier de catarat cand apare Silvia cu propunerea neasteptata sa mergem impreuna. Accept. Vreau sa parcurg un traseu nou. Traseul Eneida deschis de George Stroie(Bivuac) parea cea mai potrivita alegere. Nu foarte lung, suficient de bine asigurat, fara pasaje periculoase din cate stiam. Si chiar a fost o alegere inspirata.

Am intrat in el sambata. S-a mers cap schimbat. Prima lungime a facut-o Silvia cap.

Asigurari fixe pe ea nu prea sunt asa ca am luat-o prea mult in dreapta, dar cu un traverseu pe final am revenit la linia corecta. Regruparile in traseu sunt bine amenajate. Plecarea pentru mine in lungimea a doua a fost destul de emotiva. S-a adunat ceva pauza de catarat la papuc si conglomeratul e o stanca cu care trebuie sa te obisnuiesti....se rup bucatele din ea destul de usor. Pana la urma ma urnesc din loc si ajung la primul pasaj cu adevarat greu. Am spit la intrare, dar urmatorul nu e chiar aproape. Nu sunt tocmai antrenata asa ca nu am venit sa fac la rotpunkt traseul. Scarita e la indemana. :) Dar nici asa nu iese usor. Ma chinuiesc ceva si rucsacelul ma incomodeaza. Pentru prima data incerc sa merg cap cu el in spate si nu m-am obisnuit inca. Il las in spit si de data asta gasesc solutia. Recuperez rucsacul si vreau sa continui. Pare mai usor, dar am din nou probleme de moral. Urmatorul spit e la 4-5m si trebuie sa fiu atenta ce pietricele aleg pentru inaintare. Cateva incurajari de la Silvia, respiratii profunde si trec. Nici macar nu a fost greu. Continui in acelasi stil. Mai un tras de bucla, mai un pas facut la liber. Ajung la un loc ce seamana a regrupare, dar brana Suspendata pare aproape. Trec mai deaparte. Ma opresc in brana la un copac. Regruparea e de fapt cativa metrii mai la stanga, dar corzile freaca. Abia le trag. Vine si Silvia. Fiind mai mica de inaltime, a avut ceva probleme sa ajunga de la un spit la altul. M-am cam obisnuit sa am coechipieri mai inalti decat mine si nu m-am gandit sa las o asigurare mai lunga. Scuze :)

Nici urmatoarea lungime nu a fost usoara. Silvia are parte si ea de emotii, dar nu am venit in acest traseu ca sa dam inapoi.

Caut sa parcurg cat mai repede lungimea ca si secund. Stilul curat cu cat mai multa catararea la liber ramane pe altadata.

Ultima lungime e trecuta pe schita cu 30m. Imi zic ca nu mai avem mult. Pasajele de la plecare nu sunt asa de grele, dar merg incet, cu multa atentie. Nu e un traseu des frecventat si sunt portiuni friabile. Fac un pic de curatenie pe unde pot. Ajung la fisura trecuta pe schita cu gradul -7. Un spit la baza ei. Unul la iesire. Vreo 4-5m intre ele. Nu pare greu, dar sunt obosita. Aleg varianta mecanica. Am pus friend in fisura, scarita in friend si pe mine in scarita. Am trecut si de hopul asta. Dar lungimea nu s-a terminat. Oboseala ma indeamna din nou sa incerc varianta facila desi sunt constienta ca plasamentul nu e foarte bun. De data asta friendul nu mai tine. Ma trezesc zburand. Si a durat ceva.... Ma opresc cu aproximativ 10m mai jos. Din fericire a fost o cadere curata. Nu m-am lovit. Sunt sub  fisura de -7. Asa  ca am ocazia sa o fac in mansa la liber.  Renunt la solutiile "facile", dar paguboase. Ma mobilizez si reusesc sa ajung la regrupare. Nu am avut de tras decat cativa metri pana s-au intins corzile mele de 60m. Hmm...cam lungi cei "30 de metri". Vine si Silvia destul de repede.

Iesim cu bine in saua unde ne strangem echipamentul. Pe retragere ne prinde noaptea, dar cunosc bine poteca. La refugiu ne intampina rasetele relaxate a unor prieteni aflati si ei in zona la catarat. Ne incheiem ziua spunandu-ne povestile.

A doua zi ma trezesc obosita. Imi doresc program de relaxare. Silvia are insa planuri de trasee in Alpi si vrea sa se antreneze. Ajungem la un compromis. Facem traseul Bivuacul Caprelor din peretele Valcelului Stancos. Traseu scurt, bine asigurat. O alta alegere inspirata. Soarele pare sa ne ocoleasca. Nici vorba de canicula.Dar dupa ziua anterioara lunga, picioarele in papuc sufera.  Nici mintea nu prea vrea sa se concentreze. Ma catar fara tragere de inima. Din fericire sunt doar 2 lungimi. Ajungem devreme la refugiu. Nu ne grabim sa ne intoarcem in Bucuresti. Ne facem somnul de dupa-amiaza in racoarea de Costila.

Cam asta a fost. Un week-end ca pe vremuri.

Caucaz - Finalul

Si uite asa am aflat care e programul zilei 5. Somn. Vreo doua ore am rezistat in cort. Apoi soarele m-a gonit. Mi-am improvizat un culcus afara pe o stanca. Si mi-am reluat activitatea... Din cand in cand fac ochi. Si Rudi doarme intins la soare. Foamea ma pune totusi in miscare. Somnul nu e suficient pentru a ne recapata fortele. Fac o supa. Din pacate nu mai avem multa mancare. Propun sa coboram. Macar pana la camp Djan Tugan unde putem cumpara de mancare. Rudi nu pare convins. Nu stie daca o sa aibe resurse pentru coborare. Momentam ne reluam programul de somn. Ne mai mutam de colo colo, alternand culcusurile la umbra cu cele la soare. Somnul este sfetnic bun pentru Rudi. Prindem un moment in care suntem treji amandoi si decidem sa coboram. Ne strangem bagajele si o luam din loc. Arunc o ultima privire catre varf....

 Poteca abrupta ca de obicei. Acum vedem bolovanul care ar fi trebuit sa fie punct de orientare la urcare. Daca te uitai foarte atent vedeai ceva scris pe el. Altfel....

                                      Camp Djan Tugan vazut de sus

Ajungem la camp Djan Tugan. Eu sunt pe pilot automat si sunt tentata sa continui coborarea. Totusi ne oprim. Punem cortul si dam o raita in cautarea mancarii. Gasim frigarui servite in stil rusesc. Cu paine si ceapa. Fara tacamuri. Trebuie sa ne multumim cu atat. Deocamdata.

Ziua 6. Mai avem de marsalui vreo 7km pe drum pana la campingul de la intrarea in valea  Adil-Su. Incep sa simt gustul dulce-amar al finalului. Coboram alene. Un microbuz se opreste. Soferul se ofera sa ne ia. Noi avem insa de facut o oprire la centrul salvamont Shelda. Trebuie sa trecem in catastif ca am iesit cu bine din zona. Oricum, prefer sa savurez gustul finalului pe indelete, sa mai arunc cate o privire inapoi. Trecem pe langa un grup de rusi bine organizat. Merg doi cate doi. Nimeni nu iese din rand.

O ultima discutie cu salvamontistii rusi. Gata. Au scapat de noi. La vreo 2km de camping, bocancii lui Rudi incep sa cedeze. E final de drum si pentru ei.

La camping, talpile isi castiga in sfarsit independenta fata de restul bocancului. Punem pentru ultima oara cortul.


Ultima zi de vacanta. Rudi alege sa o petreaca pe langa cort pentru refacere. Eu nu suport ideea de a sta din nou in camping. Plec singura la o plimbare scurta pe valea Irik.

                            Satul Elbrus si o parte din cheile Irik

Aleg o poteca mai neumblata. Dau de cetati de piatra. Constructorul a avut foarte mult nisip la dispozitie si a uitat sa puna ciment in compozitia mortarului.  Totul pare gata sa se naruiasca in orice moment.

Dau de multa zmeura. Si niciun picior de om sau urs. E toata numai a mea :)

Poteca mea se cam pierde. Ar fi momentul sa dau de poteca principala. Urc pieptis si cu putin noroc sunt din nou pe directia cea buna. Nu mai sunt singura. Trafic mare. Grupuri de turisti trec in ambele sensuri. Ma opresc in locul in care se vad in oglinda Elbrusul si varfurile mai tehnice Ushba, Chegetcarabasi, Djan Tugan...

Stau o vreme la plaja. N-as vrea sa ma intorc. Dar ma impinge foamea de la spate. La cort dau de un Rudi ceva mai odhnit. Seara incercam sa luam masa in "oras". Campingul are un mic restaurant, iar noi avem foame mare si ceva ruble de cheltuit. Comunicarea e din nou dificila. Reusim sa obtinem doua portii de cartofi prajiti, paine si o sticla de vin. La a doua incercare obtinem si "cotletul". Am aflat ulterior ca in rusa inseamna chiftea. A fost cate una de fiecare :).

Ziua intoarcerii acasa. Transportul la Mineralnye Vody e aranjat prin agentie. Decurge fara incidente. Aeroportul are o aripa noua in constructie. Dar noi avem de a face cu partea veche. Aparatul de scanat bagaje nu pare prea modern. Mai multi calatori in fata noastra sunt pusi sa-si desfaca bagajele. Rasuflam usurati cand reusim sa trecem fara operatiuni suplimentare de despachetat/impachetat.

Zborul pana la Moscova se face ca si la dus cu un avion Tupolev. Aerul conditionat nu porneste decat dupa decolare....  Ajungem in Moscova conform orarului. Pana la urmatorul zbor nu avem decat 2ore si jumatate din care 40 de minute privim banda nemiscata pe care ar trebui sa ne vina bagajele. Ne creste pulsul. Recuperam in  sfarsit bagajele si incepe goana nebuna. Facem check-in la timp. Putina deruta la poarta de imbarcare unde dam initial doar de asiatici. Dar aud curand si dulcea limba romaneasca si ma linistesc.  Privesc nedumirita ceata care invaluie aerportul. Pare ciudata in miez de vara pe inserat. Ulterior am aflat de incendiile din zona. Suntem destul de nerabdatori sa ajungem acasa. "Bine ati venit in Romania". Suna tare bine la controlul pasaportului pe aeroportul Otopeni.

Ora 7.30am. O noua zi. Fara bagaje de facut, fara cort de strans, fara emotia urmatorului traseu. Doar lungul drum cu metroul catre serviciu. Stop si de la capat.

Caucaz - A doua cireasa

Ziua numarul 3. Ne simtim victoriosi dupa traseul pe MNR. :)

Ultimul traseu este o creasta pe Chegetcarabasi. Are acelasi grad ca si creasta de pe Djan Tugan care ni s-a parut usoara. Suntem relaxati. Coborarea celor 1300m diferenta de nivel nu e cu mult mai placuta decat urcarea. Dar avem cu ce sa ne clatim ochii. Mergem cu fata catre cele mai frumoase varfuri din zona. Reusim sa identificam de la distanta poteca de urcare pe versantul din fata. Totul pare clar.

In camp Djan Tugan ne tragem sufletul la umbra. Nu e graba. Locul de campare e aproape. Dar calatorului  ii sade bine cu drumul. O luam din loc. E multa vegetatie. Dam de "rododendronul de Caucaz". Sunt foarte multe tufe, dar putine flori. Trebuie sa fi fost o minunatie cu o saptamana, doua inainte.

Ni s-a spus ca dupa 30-40 de minute de mers pe poteca marcata o sa dam peste un bolovan mare cu inscriptii pe el. De acolo trebuie sa facem stanga. Urcam de vreo ora si jumatate. Ups. Ceva nu e bine. Dam totusi de un bolovan pe care e scris ceva cu pietre mai mici. Acum sau niciodata. Facem stanga. Poteca nu se vede, dar o luam de-a dreptul pe o panta destul de abrupta. Sus o surpriza oarecum asteptata. Suntem cu 200m mai sus decat trebuia. Undeva jos se vad "lacurile" - mici balti formate din apa topita din ghetar. Traducatorul nostru moldovean le descrisese ca si lacuri. Reusim cu greu sa gasim o linie pe care coboram, dar pana la urma ne atingem obiectivul. Punem cortul la timp ca sa ne adapostim de ploaie. Din fericire nu dureaza mult. Seara se da ceva bun la "televizor". Soarele se ascunde treptat in spatele Elbrusului.

Noi suntem spectatori cuminti.....

Suna ceasul la aceeasi ora 3.30 am. Ma urnesc cu greu. Efortul din ultimele zile se simte. Si parca nu mai am aceeasi motivatie. De la greutatea carata am febra musculara la picioare. Trag de mine. E ultimul hop de trecut. Luam o singura coarda. Nu avem rapeluri lungi de facut. Ajungem la baza peretelui fara probleme. Ne ingrijoreaza mai mult retragerea decat traseul de urcare. Ar trebui sa coboram pe un ghetar care nu arata deloc bine. Foarte crevasat. Rudi cauta linii alternative de coborare.

Ezitam un pic la alegerea intrarii in traseu. Nu pare greu,dar friabil. Pornesc cap. Regrupez la un anou pe care il gasesc pus dupa o stanca. Se pare ca am ales bine. Continuam cap schimbat. Ma simt increzatoare in fortele proprii. Rudi da de un pasaj delicat. Trece la artificial. Eu dupa el in aceeasi maniera. Dureaza ceva. Hm. Parca e mai greu decat ne asteptam. Pe fiecare lungime avem de trecut pasi.

Nu seamana deloc cu Djan Tugan. Deocamdata nu se pune problema sa mergem concomitent. Lungimile trec greu una dupa alta. Orele trec mult mai repede. Incepem sa ne dam seama ca o sa dureze mai mult decat anticipasem. Treptat terenul devine mai usor. Reusim sa ocolim o parte din turnulete din creasta pe la baza lor.  Revenim din nou in creasta. E mai frumos pe sus, dar dureaza mai mult. Merg mai multe lungimi la rand cap pentru a pierde mai  putin timp cu schimbul de echipament. E usor, spectaculos, expus.

Si soare. Imi simt gura uscata. Mai luam cate o gura de apa, dar nu e suficienta. O portiune mergem concomitent. Friabil din nou. Ajung in pozitii delicate. Pe orice pun mana sau piciorul se rupe. Si ar fi fost bune niste nuci mai mari decat avem. Gasesc greu plasamente. Rudi da peste o nuca mare uitata de cineva. Ura. Ne-a prins bine.

Ma simt obosita. Predau stafeta lui Rudi. Am nevoie de odihna. Sa urmezi coarda e intotdeauna mai usor. Am inceput din nou sa facem regrupare la fiecare lungime. E destul de usor, dar suntem obositi.

Ajungem la singura portiune de zapada din traseu. S-a lasat deja inserarea. Nu e bine, dar e foarte frumos. Avem parte din nou de un superb apus.

Ne punem coltarii. Rudi merge primul. Il urmez. Inaintez cu ceva emotii. Merg cu monopoint si coltii sunt destul de tociti. Ajungem la portiunea finala. Jos coltarii. Inca doua lungimi la lumina frontalei si suntem sus. Nu prea mai avem forta sa ne bucuram. Stim ca mai avem drum lung pana la cort.

De aici avem de facut mai multe rapeluri. Caut linia de rapel. Nu ne putem aventura intr-un perete necunoscut fara a avea punctul de plecare corect. Dar cordelina pusa dupa un colt de stanca e acolo unde trebuie sa fie. Din fericire o gasesc repede. Pornesc in rapel incet, cu grija. Ma uit cu atentie incercand sa intuiesc urmatorul punct de rapel. E din nou acolo unde trebuie sa fie. Cordeline, bucati de coarda noi. Se vede ca a fost de curand reamenajat. Vine si Rudi. Trage coarda. Pregatim urmatorul rapel. Rutina se repeta de multe ori. Am vrea sa ajungem cat mai repede in saua de la baza peretelui de unde incepe coborarea pe ghetar. Dar e mai bine ca dureaza. Am fost avertizati ca sunt caderi de pietre de pe un varf aflat vis-a-vis. Si diferenta de temperatura care a aparut dupa apus le-a declansat. Se vad  scantei cand stanca da de stanca. Cu trecerea timpului situatia se stabilizeaza. Se lasa linistea. Este o noapte minunata. Luna plina. Plafonul de nori e sub noi. Cineva acolo sus ne iubeste. Ne putem orienta.

In sfarsit dam de zapada. A sosit din nou vremea coltarilor. Coboram o vreme pe ghetar. Zapada e destul de tare. Avantajul de a fi ajuns pe aici noaptea  Incep sa ciugulesc din zapada in timp ce cobor. Sete mare. Ne apropriem de partea inferioara a ghetarului. Aici sunt crevasele mari. Alegem o ruta ocolitoare, mai prin stanga. Dam de o portiune acoperita cu stanci,pietris. Extrem de instabila. Alegem din nou varianta rapelului. Cordelina dupa o bucata de stanca mai mare si castigam metrii. In jos. :) Al doilea rapel ne duce intr-o zona sigura, dincolo de ultima crevasa. Dar nu ne e dat sa scapam asa de repede. Uda si plina de nisip, nu ne vine coarda. Singura solutie e sa urcam la loc si sa reamenajam din nou punctul de rapel. Trebuie pusa o cordelina mai mare. Ultima ciocolata ii da puteri lui Rudi sa faca operatiunea. Tragem coarda. Gata. S-a terminat cu emotiile. O luam incet catre cort. Rudi a retinut bine linia de retragere pe care si-a ales-o dimineata. Ajungem la cort la 6.30 am. Traseul "usor" de 3B a durat aproape 26 de ore.