Fisura Rosie

Am fost week-endul trecut in Fisura Rosie, Peretele Vaii Albe, Bucegi. Cu ceva temeri ca o sa ne arda soarele. Sau ca ne prinde furtuna in perete. Zambetul optimist al lui Radu le-a tinut pe toate la distanta si am avut vreme perfecta...

Intrarea in traseu se face din Circul de piatra. Poteca de apropiere  nu mai este chiar evidenta pe portiunea finala. Se aplica regula bunului simt - pe unde e mai usor.

Mai jos se vede intrarea in traseu.

Nu scrie nimic. Undeva la doi metri se afla un piton singuratic. Prima lungime continua pe fisura din stanga. Noi am fost cu semicorzi de 60m si am putut sa mai sarim peste unele regrupari intermediare.

Pe fisura sunt asigurari suficiente si un spit chiar la intrarea in ea confera un plus de siguranta.

Urmatoarea lungime ofera niste pasi interesanti cu iesire la iarba . E usor, e friabil, e cu pamant si iarba. Are doua asigurari fixe. Rasufli usurat cand ajungi la punctul terminus - la baza unei fisuri....rosii. :D. Eu am pus doua asigurari mobile.

Urmeaza cea mai frumoasa lungime a traseului. Noi veniseram cu frienduri medii spre mari pregatiti pentru ce e mai rau. Nu a fost cazul. Sunt inca destule tevi si au aparut doua spituri noi. Unul dintre ele intr-o regrupare intermediara pe care noi am ignorat-o.

Am facut lungimea de ~45m. Mai jos baietii in regrupare :)

Ca si observatie, nu se merge tot timpul pe fisura. La vreo 15m dupa regruparea intermediara se iese spre dreapta. Se face un traverseu de cativa metrii dupa care se merge din nou in sus catre grota din imagine. Din pacate noi am reusit sa scoatem pitonul care se afla pe traverseu. Ruginit, batut intr-o placa desprinsa partial era total inutil ca si asigurare, dar bun pentru orientare.

Pentru urmatoarea lungime se revine pe fisura. La capatul fisurii se iese catre dreapta pe o brana. Lungime scurta. De aici se urmeaza niste hornuri catre stanga. Nu se vede primul piton, dar terenul e usor.

Usor, dar spectaculos. Ai la picioare "lumea".

Pitoanele care se vad din regrupare urmatoare catre dreapta sunt la deruta. De aici in colo directia traseului este oblic stanga.

Noi am facut iesirea cuminte prin hornul din alt traseu Eftimie Croitoru.

Se iese in Brana Mare a Costilei. Un pic de tropaiala si se ajunge la baza hornului lui Gelepeanu. De aici in jos pe Brana Aeriana.

O descriere mai detaliata si schita se afla aici :
 http://silvia-iordache.blogspot.com/search/label/Tr.%20Fisura%20Rosie%205B

Un fel de haiku

Oamenii ma uimesc

Nu am citit niciodata vreo poezie care sa nu fie  in programa scolara. Dar e un inceput pentru toate.

"Oamenii ma uimesc si-acum.
As vrea sa cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor si-n drum
larg sa-mi alatur pasii de pasii lor grei.

Fiecare zare sa nu aiba-n spatele ei inc-o zare,
fiecare cuvant sa nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, cand se face noapte, s-ascult."

Magda Isanos

Vratsa

Fusei de curand la vecinii bulgari, la Vratsa. O zona foarte frumoasa, cu pereti impresionanti. Trasee multe si pentru toate gusturile.

Informatii despre trasee gasiti pe site-ul http://www.climbingguidebg.com/

Traducerea in engleza este aproximativa, dar suficienta cat pentru a-ti face o idee.

Pentru mine fura trei zile. In prima, am parcurs traseul Vikelite impreuna cu Rudi in peretele mare - Peretele Central . Este cel mai usor traseu din acest perete. La intrare este vopsit codul traseului.

Ca si impresie subiectiva, nu e traseu de incepatori :). Sunt amenajate regrupari pe ancore cam la 50m. In rest doar asigurari pe cuie vechi, nu prea sigure. Pe portiunile mai tari sunt destul de dese, dar nu atat de dese incat sa te poti trage cu usurinta de ele pentru a trece la artificial pasajele in caz ca iti doresti acest lucru. Pe unde e mai usor, putine asiguri fixe. E totusi un teren propice pentru mobile. Noi am avut cateva friend-uri si un set de nuci wallnuts si le-am folosit din plin. Cele mai utile friend-uri au fost cele de dimensiune medie spre mare. Dar fiecare se da dupa puteri si dupa cum se simte in siguranta. Am discutat si cu oameni care au facut traseul aproape fara a folosi mobilele.
Pentru retragere sunt doua variante. Una lunga, una scurta. Cea mai scurta e pe o poteca marcata care duce la un valcel prevazut cu cabluri care se termina cu un peretel pe care e montata o scara din fier.  Dupa scara, poteca prin grohotis pana jos in vale. Pe varianta lunga se merge prin padure catre orasul Vratsa. Se ocoleste destul de mult, dar se evita grohotisul.

Perete cu trasee de incepatori sau de oameni care vor sa se catere fara emotii ( exista asa ceva? :D ) este peretele Bezengi. La doua minute de sosea, cu multe trasee reechipate cu ancore.

Eu am facut aici impreuna cu Rudi traseul Trite Plochi. Un traseu foarte frumos, de grad relativ mic. Retragerea am facut-o prin rapel pe alt traseu.

In ultima zi, am parcurs traseul Fevruari in tancul Zabat impreuna cu Victor Dinu si Catalin Serban. Traseu scurt. A iesit din 2 lungimi de 50-55m. Pe cuie vechi. E nevoie si de mobile. Retragerea prin rapel pe alta linie. Spiturile din care se face primul rapel trebuie un pic cautate, nu se afla chiar in creasta. Sunt la vreo 2-3m mai jos.

Pentru noi, cataratul s-a incheiat cu nori negrii de ploaie.

Intrebare

Parintii mei si-au dat seama de timpuriu ca sunt cam naiva si idealista. Au incercat sa ma protejeze, sa ma avertizeze. Ca nu e bine sa fii asa. Ca e bine sa fii altfel.

Oare chiar poti sa fii altfel decat esti?

Realitatea

Pana nu de mult eram destul conservatoare. In multe privinte. In particular in ceea ce priveste fotografia. Nu vroiam fotografii spectaculoase. Le vroiam cat mai reale. Iar daca realitatea era terna...la fel trebuia sa fie si fotografia aferenta.

Dar intre timp am inceput sa apreciez fotografiile din care realitatea se prelinge, picatura cu picatura.

Vi s-a intamplat vreodata ca deodata sa fiti inconjurati de lucruri frumoase care sa strige la voi? "Fa-ne o poza! Fa-ne o poza!" Urmeaza frenezia click-urilor. Cu fiecare speri sa fi mai aproape. Mai aproape de a imortaliza forme,culori. De a te imortaliza pe tine. Starea de moment resfranta in tot ceea ce te inconjoara. Un moment de nebunie.

Imi doresc cat mai multe momente de nebunie :)

Cu vant

O prognoza de vant puternic. Cam peste tot. Ezit. Pana la urma ma las convinsa sa merg la risc. O vale prin Bucegi. Cu Rudi si Mihai. Vrem ceva mai tehnic. Albisoara Gemenelor avea saritorile descoperite acum cateva saptamani. Ne hotaram sa ne incercam norocul.  In aceeasi formula am mai avut o tentativa de a face aceasta vale acum un an. Atunci am gresit si  am ajuns pe Albisoara Crucii. Cel putin asta a fost concluzia pe care am tras-o dupa.

Ajungem in Busteni. Cam ploua. Asta chiar nu era in program. Ne facem echipamentul. Plecam.

Urcusul merge usor. Suntem la tura de o zi. Avem doar echipamentul tehnic. Incepe sa ninga din ce in ce mai hotarat. Asta era in program :)

Dar nu am mare tragere de inima. Pe mine m-a batut vantul si cu un we inainte. Traseu tehnic si vantul puternic  nu prea merg unul cu altul. Deocamdata e un calm neasteptat.

Ajungem in locul unde am intrat si data trecuta in traseu. Stim ca trebuie sa o luam mai in stanga. Incercam sa facem asta. Nu se vede un fir clar de vale. O luam pe niste crestute, fete, valcele sperand sa dam pana la urma de un fir bine conturat. Pasajele nu sunt dificile, dar expuse pe alocuri. Am doi pioleti tehnici si ma bucur din plin de ei. Vantul isi face simtita prezenta. Vin rafale din ce in ce mai puternice. A devenit clar ca suntem intre doua fire. Sa intram in cel din dreapta nu pare facil. Ar putea fi un peretel. Spre stanga insa o brana. Ne gandim si la retragere. Nu e vreme de catarat.

Mergem in cercetare catre firul din stanga. Si retragerea ar putea fi mai usoara pe una dintre Albisoare. Se mai gasesc pitoane de rapel la saritori. Dam de limba de zapada continua. O luam in sus. Vantul imi smulge o supramanusa. O pun pe cea ramasa pe dreapta, mana cu pioletul. Inca nu sunt sigura ca urcatul e cea mai buna solutie. S-ar putea sa iesim prea jos pe creasta si sa mai avem pasaje mai tehnice pe care nu vreau sa le fac cu vant. Continuam. Spre final vantul incepe sa bata din spate. Usurare. Am castigat si in altitudine. Dupa cum arata configuratia reliefului imi dau seama ca o sa iesim spre finalul crestei.

Sus dam nas in nas cu Crucea Caraimanului.

Ma bufneste rasul. Se pare ca abia acum am dat de Albisoara Crucii. Eram cu o albisoara mai in dreapta decat credeam. Dam de un mic loc mai adapostit de vant. Ne regrupam. Ni se pare ca greul a trecut. Coborarea e planificata pe Valea Alba.

Vantul e din ce in ce mai puternic. Am mai avut experiente de acest gen care au lasat sechele. Am fost pusa in genunchi. Am fost nevoita sa fac cativa pasi de-a busila. Au fost momente in care m-am simtit neputincioasa in fata puterii lui.  Nu si acum. Ma simt tare pe picioare.

Inaintam cu greu. E ceva vizibilitate, dar nu suficienta pentru a nu avea deloc probleme de navigatie. Combinam din nou simtul de orientare cu tehnologia moderna (gps) si nimerim intrarea in Valea Alba. Coboram cu atentie. Vantul ne ia din toate partile. Vin rafale de sus. Dupa care se intorc si ne iau si de jos. Placere dubla la acelasi pret :). Sunt cateva portiuni cu ceva zapada proaspata acumulata la care avem emotii. We trecut avalansele in placi au fost la ordinea zilei.Dar in mare parte totul e sculptat in ce le mai bizare forme de catre vant. Zapada inghetata care ne da o anumita siguranta..

Sunt prima. Merg cu sincope. Rafalele sunt destul de puternice incat sa fiu nevoita sa astept ghemuita pana trec.Imi infig ghearele(coltarii, pioletul) in zapada inghetata si astept rabdatoare. In momentele de acalmie o zbughesc. Cobor cat mai repede pentru a castiga teren. Sper sa mai scapam de vant mai jos. Deocamdata e taman invers. La saritoarea Carnului s-a dezlantuit "iadul". Stau cateva minute si astept sa ne regrupam. Cam racoare :)

Am de facut un traverseu de cativa metri. E ultimul pasaj mai delicat. Vantul nu ne da pace. Pornesc pe traverseu cu grija. Tot astept sa ma incordez la urmatoare pala de vant intr-o pozitie total incomoda. Dar ea nu mai vine. Cineva acolo sus ne iubeste. E un loc mai ferit si ajung la liman fara emotii suplimentare. Inca o panta ceva mai abrupta si gata. Deocamdata  gata cu lumina. Ca valea nu s-a terminat. S-a terminat si cu rafalele. Vantul bate acum continuu :). Nu e momentul sa ne mai distantam. Ma tot uit inapoi. Vizibilatea e cam de 2-3m. Se vede cineva. Vorbim. E Mihai. Rudi nu se vede. Ne oprim sa-l asteptam. Minutele trec greu. O forma se intrezareste. Trupa s-a reintregit. O luam incetisor la vale. Panta e mica, dar noi coboram cu spatele. Vantul vine dintr-o singura directie acum. Din spate. Cu toata puterea.

Treptat lucrurile se mai linistesc. Recapatam o pozitie partial verticala. Parca si vizibilitatea a crescut. Tot asteptam sa se termine valea. Ajungem la La Verdeata, poiana de unde se paraseste valea si se intra in padure. Vantul s-a calmat si e ceva lumina. Ma plang ca nu mai vad... la sugestia lui Mihai imi scot ochelarii de schi pe care ii uitasem pe nas si un peisaj ireal mi se dezvaluie. S-a inseninat. Jumatate de luna  ne lumineaza calea. Ar fi iesit o minunata poza de noapte. Dar am mainile prea inghetate pentru a face "arta". Mana care nu a avut supramanusa are o incheietura inghetata. Imi "simt" si o parte din fata. Imi arde usor. Trebuie ca si pe acolo a degerat ceva.

Ajungem la masina printr-un puf fin de zapada si calm absolut. Am parcat chiar langa Caminul Alpin unde gasim locul de cazare cald si primitor la care visam.

Duminica program de relaxare. Ne lingem ranile. Bem o cafea privind la Crucea Caraimanului. Atmosfera e limpede. Ziua anterioara pare ireala. Am fost pusi la incercare si am razbit. Acum cafeaua e mai cafea si muzica lui Enescu "mai" divina.

PS Recomandare culturala. Casa memoriala George Enescu de la Sinaia.