Caucaz - Finalul

Si uite asa am aflat care e programul zilei 5. Somn. Vreo doua ore am rezistat in cort. Apoi soarele m-a gonit. Mi-am improvizat un culcus afara pe o stanca. Si mi-am reluat activitatea... Din cand in cand fac ochi. Si Rudi doarme intins la soare. Foamea ma pune totusi in miscare. Somnul nu e suficient pentru a ne recapata fortele. Fac o supa. Din pacate nu mai avem multa mancare. Propun sa coboram. Macar pana la camp Djan Tugan unde putem cumpara de mancare. Rudi nu pare convins. Nu stie daca o sa aibe resurse pentru coborare. Momentam ne reluam programul de somn. Ne mai mutam de colo colo, alternand culcusurile la umbra cu cele la soare. Somnul este sfetnic bun pentru Rudi. Prindem un moment in care suntem treji amandoi si decidem sa coboram. Ne strangem bagajele si o luam din loc. Arunc o ultima privire catre varf....

 Poteca abrupta ca de obicei. Acum vedem bolovanul care ar fi trebuit sa fie punct de orientare la urcare. Daca te uitai foarte atent vedeai ceva scris pe el. Altfel....

                                      Camp Djan Tugan vazut de sus

Ajungem la camp Djan Tugan. Eu sunt pe pilot automat si sunt tentata sa continui coborarea. Totusi ne oprim. Punem cortul si dam o raita in cautarea mancarii. Gasim frigarui servite in stil rusesc. Cu paine si ceapa. Fara tacamuri. Trebuie sa ne multumim cu atat. Deocamdata.

Ziua 6. Mai avem de marsalui vreo 7km pe drum pana la campingul de la intrarea in valea  Adil-Su. Incep sa simt gustul dulce-amar al finalului. Coboram alene. Un microbuz se opreste. Soferul se ofera sa ne ia. Noi avem insa de facut o oprire la centrul salvamont Shelda. Trebuie sa trecem in catastif ca am iesit cu bine din zona. Oricum, prefer sa savurez gustul finalului pe indelete, sa mai arunc cate o privire inapoi. Trecem pe langa un grup de rusi bine organizat. Merg doi cate doi. Nimeni nu iese din rand.

O ultima discutie cu salvamontistii rusi. Gata. Au scapat de noi. La vreo 2km de camping, bocancii lui Rudi incep sa cedeze. E final de drum si pentru ei.

La camping, talpile isi castiga in sfarsit independenta fata de restul bocancului. Punem pentru ultima oara cortul.


Ultima zi de vacanta. Rudi alege sa o petreaca pe langa cort pentru refacere. Eu nu suport ideea de a sta din nou in camping. Plec singura la o plimbare scurta pe valea Irik.

                            Satul Elbrus si o parte din cheile Irik

Aleg o poteca mai neumblata. Dau de cetati de piatra. Constructorul a avut foarte mult nisip la dispozitie si a uitat sa puna ciment in compozitia mortarului.  Totul pare gata sa se naruiasca in orice moment.

Dau de multa zmeura. Si niciun picior de om sau urs. E toata numai a mea :)

Poteca mea se cam pierde. Ar fi momentul sa dau de poteca principala. Urc pieptis si cu putin noroc sunt din nou pe directia cea buna. Nu mai sunt singura. Trafic mare. Grupuri de turisti trec in ambele sensuri. Ma opresc in locul in care se vad in oglinda Elbrusul si varfurile mai tehnice Ushba, Chegetcarabasi, Djan Tugan...

Stau o vreme la plaja. N-as vrea sa ma intorc. Dar ma impinge foamea de la spate. La cort dau de un Rudi ceva mai odhnit. Seara incercam sa luam masa in "oras". Campingul are un mic restaurant, iar noi avem foame mare si ceva ruble de cheltuit. Comunicarea e din nou dificila. Reusim sa obtinem doua portii de cartofi prajiti, paine si o sticla de vin. La a doua incercare obtinem si "cotletul". Am aflat ulterior ca in rusa inseamna chiftea. A fost cate una de fiecare :).

Ziua intoarcerii acasa. Transportul la Mineralnye Vody e aranjat prin agentie. Decurge fara incidente. Aeroportul are o aripa noua in constructie. Dar noi avem de a face cu partea veche. Aparatul de scanat bagaje nu pare prea modern. Mai multi calatori in fata noastra sunt pusi sa-si desfaca bagajele. Rasuflam usurati cand reusim sa trecem fara operatiuni suplimentare de despachetat/impachetat.

Zborul pana la Moscova se face ca si la dus cu un avion Tupolev. Aerul conditionat nu porneste decat dupa decolare....  Ajungem in Moscova conform orarului. Pana la urmatorul zbor nu avem decat 2ore si jumatate din care 40 de minute privim banda nemiscata pe care ar trebui sa ne vina bagajele. Ne creste pulsul. Recuperam in  sfarsit bagajele si incepe goana nebuna. Facem check-in la timp. Putina deruta la poarta de imbarcare unde dam initial doar de asiatici. Dar aud curand si dulcea limba romaneasca si ma linistesc.  Privesc nedumirita ceata care invaluie aerportul. Pare ciudata in miez de vara pe inserat. Ulterior am aflat de incendiile din zona. Suntem destul de nerabdatori sa ajungem acasa. "Bine ati venit in Romania". Suna tare bine la controlul pasaportului pe aeroportul Otopeni.

Ora 7.30am. O noua zi. Fara bagaje de facut, fara cort de strans, fara emotia urmatorului traseu. Doar lungul drum cu metroul catre serviciu. Stop si de la capat.